să creadă că are să scape de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau cine ştie pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl ţineau numai în fund să prindă bobicul şi când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată şi apoi îl trimiteau iar la fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învăţase să se lupte şi să se bată cu ciomagul.

Într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa boroşcoită cu smârc şi cu dinţii rânjiţi. Era spre seară, ieşise din porumb şi venea spre el încet, ca într-un vis... Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mână un os alb de cal. De groază Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile şi pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai mişte, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. Oile au intrat în porumb şi au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A zăcut o săptămână şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile. Când s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile.

Puţin timp după aceea, într-o dimineaţă, se pomeni cu Achim pe mirişte, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile şi să vie cu el. Au ieşit în izlaz, alături de care se afla o mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim descălecă şi dădu drumul la cai apoi se apropie.

– Bă, ce faceţi voi aicea-m’? strigă el şi se uită peste ceata de băieţi.

Câţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo câţiva mai nepăsători jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câţiva de pământ şi dădu câteva picioare şi palme în dreapta şi în stânga.

– Ce, voi n-auziţi? mârâi Achim. Eu strig la voi şi voi jucaţi bobicul... mama voastră!

– Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colţos, fulgerându-l cu privirea.

Achim ţâşni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de pământ şi sări cu picioarele pe el.

– ...Pă mă-ta şi pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te şi cheamă pe tat-tău! Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă belesc pe toţi!

Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre băieţi nu vorbi.

– Niculae, strigă Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace.

– Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse Niculae.

– Aaaaa!!! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae. Nu vreţi să spuneţi!... Staţi că v-arăt eu acuma.

Achim apucă biciul şi, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul şi-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă şi apucă biciul în mână.

– Nea Achime, nu ştiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.

Achim se repezi la altul şi mai furios.

– Şi tu eşti de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!

– Spuneţi, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas speriat.

– Aaaa!!! Tu ştii? Spune numaidecât că-ţi roz beregata! răcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.

Băiatul se feri, se uită în jur şi deodată vorbi pe nerăsuflate.

– Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru şi cu al lui Burtică l-au bătut.

Achim se întoarse spre Niculae, îşi aruncă pălăria de pământ şi îl asmuţi ca şi când ar fi fost câine:

– Ai auzit? Pune mâna pe ei!

Niculae, slăbit de friguri, galben la faţă, nu se mişcă.

– Pune, mă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite.

Niculae nu se mişca.

– Al lui Câinaru şi Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic şi cumplit şi Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile magaoaielor, atunci pe mirişte, când fusese bătut. Veniţi încoace al lui Câinaru şi Burtică. Veniţi încoace că nu vă fac nimic, mai spuse Achim.

Cei doi se apropiară şi unul din ei îşi scoase pearca lui de pălărie găurită în fund de bobic şi zise:

– Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat şi eu, a dat şi el.

– Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să se înveselească, îl vedeţi? E frate-meu. Eu nu ţin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el şi dă cu el în pământ.

Niculae se uitase la fratele său şi se făcuse şi mai galben. Achim nu se sinchisea.

– N-auzi, mă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu capul spart.

– Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieţi.

– Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră şi ceilalţi.

Ochii lui Achim sticliră. Îl apucă pe cel cu pălăria găurită şi-l izbi de pământ.

– N-auzi ce-ţi spun? Repede-te la el că te omor... pe mă-ta de urât!...

Băiatul se sculă de jos furios şi, nemaiştiind ce să facă, se repezi la Niculae. Niculae nu se mişcă din loc. Înaintea lui, cel cu pălăria găurită se opri ca ţintuit de privirea mare, nemişcată, a celui asupra căruia era asmuţit. Îşi întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:

– Repede-te