care îi dăduse viaţa peste cap. Nu s-a simţit în stare să-l mai privească cum răscoleşte prin resturile pline de muşte. S-a căutat prin buzunare şi a scos nişte mărunţiş. Când s-a apropiat de el, bărbosul a dat să se apere cu o sticlă de lapte goală. S-a ridicat încet de pe bancă cu mâinile în sus, apoi s-a lăsat pe vine şi a pus banii pe trotuar. Până să ajungă înapoi la bancă, bărbatul adunase banii şi se făcuse nevăzut. Frânt de oboseală, Ollie s-a ghemuit şi a închis ochii.

14. Marea depresiune economică din anii ’30.

Câteva minute mai târziu, o lovitură puternică la cap l-a trezit din somn. Buimăcit, a căzut de pe bancă. Tâmplele îi zvâcneau. Şi-a dus mâna la ţeastă şi a simţit cu degetele ceva umed. Cu privirea înceţoşată, a desluşit o siluetă întunecată care îi scotocea prin valiză. S-a chinuit să se ridice în picioare, dar şi-a pierdut echilibrul şi a căzut jos zdruncinat. Când l-a mai lăsat ameţeala, a reuşit să se aşeze pe bancă şi să vadă cum atacatorul o luase la fugă. Lucrurile din valiză erau împrăştiate prin iarbă ca nişte confetti. Lângă el, cioburile unei sticle de lapte sparte.

Capitolul 5 PORTLAND, MAINE

Ollie şi-a pipăit punctele dureroase de pe scalp; parcă i se făcuse o lobotomie cu cuţitul pentru unt. Şi-a adunat puterile, s-a ridicat clătinându-se pe picioare şi s-a apucat să strângă ce mai rămăsese din lucrurile împrăştiate pe iarbă. Le-a găsit aproape pe toate, inclusiv jurnalul de zbor şi fotografia părinţilor. Nu îi lipseau decât banii: suma primită pentru camionetă, dar şi cei doi dolari pe care îi pusese la păstrare în portofel. Şi-a rotit privirile în jur după bărbat, dar acesta se făcuse nevăzut.

A găsit o toaletă publică lângă Longfellow Square. Uşa era închisă, dar a văzut o fereastră neasigurată. S-a căţărat înăuntru şi s-a lăsat să alunece pe dalele reci ale pardoselii. A aprins lumina trăgând de şnurul care atârna de lampa din tavan. Când s-a privit în oglindă, şi-a dorit să fi lăsat lumina stinsă. Fruntea îi era brăzdată, acolo unde începea părul, de o tăietură destul de adâncă. Partea stângă a feţei era acoperită de sânge uscat. Sângele se prelinsese şi pe gât, ca nişte picături de ceară întărită, şi îi colorase în stacojiu gulerul cămăşii albe. A dat drumul la apă, s-a spălat pe faţă şi a frecat petele de pe cămaşă până când n-a mai rămas decât o urmă rozalie. Şi-a pieptănat părul cu degetele. Şi-a zis că la rană ar fi fost bune nişte cusături, dar nu avea nici timp, nici bani.

Ajuns la gară, s-a alăturat mulţimii de oameni care aşteptau trenul de Boston, cei mai mulţi cu nasul vârât în ziarul de dimineaţă. A vrut să-şi vândă ceasul pentru a lua bilet; pentru că nimeni nu s-a arătat interesat, a încercat să-şi amaneteze valiza ponosită. Toţi erau însă cufundaţi în lectura ziarului. Erau chiar deranjaţi când îi întrerupea ca să le arate ce bine funcţionează încuietoarea cu arc.

S-a auzit un fluierat şi trenul a încetinit, cu roţile scrâşnind pe şine. Locomotiva a şuierat, uşile s-au deschis şi lumea a urcat în vagoane pe rând, până când nu a mai rămas nimeni pe peron. În afară de Ollie.

Uşile s-au închis şi trenul a pornit cu o smucitură, în timp ce Ollie privea cum viitorul lui se pierde în zare pe drumul de fier. Stând şi gândindu-se cum să facă rost de bani pentru trenul de după-amiază, la picioarele lui s-a oprit un ziar mototolit dus de vânt. L-a luat de jos, curios să vadă de ce erau toţi călătorii atât de absorbiţi de cele citite. A rămas cu ochii pe titlul de-o şchioapă: Bombardamentul asupra Londrei a durat toată noaptea! Naziştii au aruncat în luptă 1000 de avioane! Fiecare cuvânt din articol, dar mai ales numărul de morţi, din ce în ce mai mare au făcut să i se urce sângele la cap. A aruncat ziarul pe peron şi s-a scotocit în buzunar după cartea de vizită de la Bishop. Pe ea era scris doar Waldorf Astoria Hotel, New York, New York. Fără stradă. Fără număr. Pe spate, mâzgălit cu creionul, un nume: Charles Sweeny, Londra.

Ollie şi-a dus mâna la cap, care îl durea înfiorător, şi a simţit că rana era încă lipicioasă. S-a uitat la sângele de pe degete, amintindu-şi spusele tatălui său: Familia noastră poate că şi-a pierdut accentul, dar sângele nostru este, şi va fi mereu, britanic. A plecat din gară, fără a se mai obosi să vadă când era următorul tren.

Şantierul naval din Portland era practic pustiu, cele mai multe nave fiind plecate din zori. Cele încă acostate la chei fie se aflau în reparaţii, fie aveau alte destinaţii. Până la urmă, Ollie a găsit un cargobot încărcat cu grâu care urma să plece spre Halifax. Când puntea a rămas goală, Ollie a sărit pe vas, a ridicat prelata din pânză groasă de pe o barcă de salvare şi s-a ascuns sub ea.

Sirena cargobotului a sunat pe neaşteptate. Ollie a tresărit, lovindu-se cu capul de peretele bărcii. A simţit cum îi curge pe faţă ceva cald şi şi-a dat seama că i s-a redeschis tăietura de la cap. A deschis valiza şi a scos un ciorap, care păstra încă mirosul detergentului folosit de mama lui. S-a şters la ochi, apoi a ţinut cio-rapul apăsat pe rană. A simţit cum se pune în mişcare vaporul şi s-a întrebat câte ore – sau zile, mai exact – urma să facă până în Noua Scoţie. Legănat de valurile din larg, s-a cuibărit în barcă şi a adormit.

S-a trezit cu un junghi în cap şi cu limba uscată ca o curea de piele pârjolită de soare. Nu pusese nimic în gură de cel puţin o zi,