Încă mai aveam un gol în suflet în primăvara următoare, când am împlinit optsprezece ani. Luptam din răsputeri să nu pun totul la inimă, să nu fiu prea serios. Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea era un adevăr foarte serios, indiferent din ce unghi o priveai. Cu această contradicţie în suflet, mă învârteam într-un cerc vicios din care nu mai vedeam nici o ieşire. Dacă stau şi mă gândesc la zilele acelea, mi se par foarte ciudate. Să fii în floarea vieţii şi totuşi să te învârţi în jurul morţii.

  Capitolul al treilea.

  Naoko mi-a telefonat sâmbăta următoare şi duminică ne-am întâlnit. Cred că pot să-i spun chiar rendez-vous, pentru că nu-mi vine în minte un cuvânt mai potrivit.

  Ca şi data trecută, ne-am plimbat pe străzi. La un moment dat am intrat într-o cofetărie, am băut cafea, iar ne-am plimbat, seara am luat cina împreună şi ne-am despărţit. Ea a vorbit cu întreruperi, uneori chiar fără noimă, dar se părea că nu o deranjează şi nici eu n-am făcut vreun efort anume ca să întreţin o conversaţie. Am discutat despre tot ce ne-a dat prin cap – despre viaţa noastră zilnică, despre facultate —, dar doar frânturi, fără nici o legătură între ele. Despre trecut n-am pomenit nici un cuvânt. În mare, n-am făcut decât să ne plimbăm fără ţintă. Din fericire, Tokyo este un oraş imens şi oricât am fi umblat, nu am fi reuşit să-l parcurgem pe tot.

  Ne întâlneam aproape săptămânal şi nu făceam altceva decât să ne plimbăm. Ea mergea înainte şi eu o urmam la câţiva paşi. Naoko avea multe şi variate agrafe şi întotdeauna îşi prindea părul astfel încât urechea dreaptă îi rămânea liberă. Pentru că la vremea aceea îi vedeam mai mult spatele, el este cel pe care mi-l amintesc şi acum mai bine. Ori de câte ori se simţea stânjenită, Naoko se juca cu agrafa. Când se pregătea să spună ceva, îşi tampona mai întâi gura cu batista. Obişnuindu-mă cu ticurile ei, a început să-mi fie dragă.

  Naoko urma un colegiu de fete de la periferia oraşului Musashino6, colegiu renumit pentru predarea limbii engleze. În apropierea apartamentului în care locuia Naoko se afla un canal cu apă limpede şi uneori ne plimbam pe malul lui. Câteodată mă invita în casă şi îmi făcea ceva de mâncare, dar se pare că nici măcar atunci nu realiza că ne aflam doar noi doi în încăpere. Era o cameră ordonată, fără lucruri inutile în ea şi doar nişte ciorapi puşi la uscat lângă fereastră trădau faptul că acolo locuieşte o fată. Trăia modest şi simplu, fără prieteni. Cei care o cunoscuseră în anii liceului nu şi-ar fi putut-o imagina astfel. Atunci se îmbrăca cu mult gust şi era înconjurată de foarte mulţi prieteni. Când i-am văzut camera, mi-am dat seama că ea, ca şi mine, s-a înscris la colegiu ca să înceapă o viaţă nouă, departe de toţi cei pe care îi cunoştea.

  — Ştii de ce am ales colegiul acesta? m-a întrebat ea, zâmbind. Pentru că nici una dintre fostele colege de liceu n-ar fi venit aici. Lumea se aştepta de la noi să mergem într-un loc mai şic. Înţelegi ce vreau să spun?

  Nu pot să afirm că relaţia dintre mine şi Naoko nu avansa deloc. Încetul cu încetul, ea s-a obişnuit cu mine şi eu cu ea. După vacanţa de vară, când a început noul trimestru, Naoko a început să păşească pe stradă alături de mine de parcă era cel mai normal lucru pe care-l făcea. Am tras concluzia că Naoko mă considera acum un prieten, iar mie nu-mi displăcea deloc să merg alături de o fată atât de drăguţă. Am continuat să ne plimbăm prin tot oraşul Tokyo, fără nici o ţintă, urcând pante, traversând râuri şi trecând peste linii ferate. Umblam şi umblam, fără să ştim dinainte unde vom ajunge. Plimbările noastre semănau cu un ritual religios menit să ne vindece spiritele bolnave. Dacă începea să plouă, ne deschideam umbrelele şi ne continuam plimbarea.

  A venit toamna şi campusul s-a acoperit de frunze de keyaki. Am simţit mireasma noului anotimp în prima zi când mi-am îmbrăcat puloverul. Deoarece mi se uzaseră pantofii, mi-am cumpărat alţii, din piele de căprioară.

  Nu pot să-mi amintesc despre ce am vorbit cu Naoko atunci. Presupun că nimic special. Evitam să vorbim despre trecut şi doar foarte rar pronunţam numele lui Kizuki. Puteam să stăm faţă-n faţă, la o cofetărie, fără să scoatem o vorbă.

  Lui Naoko îi plăcea când îi povesteam despre Cavalerist. Odată, acesta a avut întâlnire cu o fată (o colegă de la geografie, bineînţeles), dar s-a întors la cămin devreme şi era foarte posac. Era prin iunie.

  — Ia ascultă, Watanabe, tu ce vorbeşti cu fe-fetele, în general?

  Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, dar oricum nu şi-a ales bine omul căruia să-i pună o asemenea întrebare. În iulie, în absenţa Cavaleristului, cineva din cămin a luat de pe perete fotografia ce ilustra canalul din Amsterdam şi a lipit, în schimb, una cu podul Golden Gate din San Francisco. Individul a motivat că vrea să ştie cum reacţionează Cavaleristul la schimbare şi dacă se masturbează şi în prezenţa podului. I-am spus, mai târziu, că i-a plăcut fotografia, ceea ce a determinat pe altcineva să lipească o fotografie care reprezenta un aisberg. De fiecare dată când se schimba poza în absenţa lui, Cavaleristul se enerva.

  — C-ci-cin-cine naiba face aşa ceva? a întrebat.

  — Habar n-am, dar ce contează? Sunt fotografii frumoase. Ar trebui să fii recunoscător.

  — Da, ai dreptate, dar mă deranjează.

  Poveştile mele despre Cavalerist o distrau întotdeauna pe Naoko. Râdea rareori şi de aceea, ori de câte ori aveam prilejul, îi mai spuneam câte ceva despre colegul meu de