apoi hai să mergem să mâncăm o pizza undeva prin apropiere. Câte o jumătate de pizza cu anşoa şi ceapă. Nu facem gaură în buget dacă mai mâncăm în oraş din când în când.

  Kumiko tăcea în continuare, cu capul rezemat în mâini.

  Nu ştiam ce să mai zic. M-am aşezat şi am privit-o peste masă. Părul ei negru era scurt, aşa că mi-au atras atenţia cerceii pe care-i purta şi pe care eu nu-i mai văzusem niciodată. Erau nişte cercei mici, din aur, în formă de peşte. Când şi de unde şi-i cumpărase? Mi se făcuse poftă de o ţigară şi nu trecuse decât o lună de când mă lăsasem de fumat. Parcă mă vedeam scoţând din buzunar pachetul de ţigări cu filtru şi bricheta, băgând o ţigară în gură şi aprinzând-o. Am tras zdravăn aer în piept şi în clipa aceea am simţit mirosul de carne şi legume prăjite. Ca să fiu sincer, îmi era o foame de lup.

  Mi-am mutat apoi privirile pe calendarul de pe perete care indica fazele de creştere şi descreştere ale lunii. A, se apropie luna plină, mi-am zis eu, şi o dată cu ea şi ciclul menstrual al iui Kumiko.

  Abia după ce m-am căsătorit, mi-am dat şi eu seama că sunt, de fapt, pământean – locuitor al celei de a treia planete ca mărime a sistemului solar. Locuiam deci pe Pământ, acesta se învârtea în jurul Soarelui, iar Luna se învârtea în jurul Pământului. Că-mi plăcea sau nu, ştiam bine că lucrurile vor continua în felul acesta pe vecie. (Mă rog, îi zic „vecie” comparând-o cu viaţa mea de om.) Ceea ce m-a determinat să privesc lucrurile în felul acesta a fost precizia cu care-i venea soţiei mele ciclul, la douăzeci şi nouă de zile, şi am constatat că el corespundea perfect fazelor lunii. Era o perioadă neplăcută pentru ea. Cu câteva zile înainte de ciclu, Kumiko era nervoasă şi avea o stare fizică proastă. De aceea, ciclul ei era indirect şi ciclul meu. Trebuia să fiu foarte atent să nu o supăr cu nimic în asemenea momente, înainte de a mă căsători, n-am luat niciodată în seamă fazele lunii. Normal că mai priveam şi eu cerul din când în când, dar nu mă interesa ce formă are luna. Era o problemă care nu mă privea câtuşi de puţin. De când m-am căsătorit însă, forma lunii îmi este mereu prezentă în minte.

  Înaintea lui Kumiko am cunoscut o mulţime de femei şi fiecare cu ciclul ei: unele mai dificile, altele mai uşoare; unele aveau ciclu regulat, la altele întârzia chiar şi zece zile şi mă speriam îngrozitor; pe unele femei le afecta, pe altele absolut deloc. Până să mă căsătoresc cu Kumiko, n-am locuit împreună cu nici o femeie. Până atunci pe mine nu mă preocupase decât schimbarea anotimpurilor. Când venea iarna, îmi scoteam paltonul din dulap, iar când venea vara, îmi scoteam sandalele. Cam atât. După ce m-am căsătorit însă, o dată cu noua colocatară, am ajuns să dau o altă interpretare conceptului de ciclicitate, care se lega de fazele lunii. Singura dată când nu le-am luat în seamă a fost în perioada în care Kumiko era însărcinată.

  — Te rog să mă scuzi, spuse Kumiko, ridicând capul. N-am vrut să-mi vărs nervii pe tine. Sunt puţin cam obosită şi foarte nervoasă. Atât.

  — Nu-i nimic, nu-ţi face probleme. Când eşti obosită, trebuie să-ţi verşi nervii pe cineva. Te mai linişteşti.

  Kumiko inspiră adânc, îşi ţinu puţin suflarea şi apoi expiră.

  — Dar tu? Întrebă ea.

  — Adică?

  — Tu nu-ţi verşi nervii pe nimeni chiar dacă eşti obosit. Am impresia că numai eu o fac. De ce oare?

  Am clătinat din cap.

  — Nici măcar n-am observat.

  — S-ar putea ca în interiorul tău să se fi căscat o fântână adâncă. Te apleci spre ea şi ţipi „regele are urechi de măgar”şi în felul acesta se rezolvă totul.

  M-am gândit câteva clipe la cele spuse de Kumiko.

  — S-ar putea, am zis.

  Kumiko a privit încă o dată spre sticla goală de bere. S-a uitat la etichetă, la gura sticlei, apoi i-a apucat gâtul şi a început s-o răsucească.

  — Îmi vine ciclul şi de aceea sunt nervoasă.

  — Ştiu. Nu trebuie să-ţi faci probleme pentru că nu eşti singura care suferă. Mor o mulţime de cai când e lună plină.

  Kumiko a lăsat sticla jos şi s-a uitat la mine uimită.

  — Poftim? Ce ţi-a venit să-mi vorbeşti tam-nesam de cai?

  — Am citit într-un ziar zilele trecute. Am tot vrut să-ţi spun, dar am uitat. I-au luat un interviu unui veterinar care a afirmat că printre animalele cele mai afectate de fazele lunii se numără caii. Pe măsură ce se apropie luna plină, caii suferă atât fizic, cât şi psihic. Spunea chiar că pot să o ia razna de tot. În nopţile cu lună plină se îmbolnăvesc mulţi şi o mare parte dintre aceştia mor. Nimeni nu ştie care este cauza, dar statisticile sunt grăitoare în acest sens. Veterinarii specialişti în cabaline sunt foarte ocupaţi în nopţile cu lună plină şi nu au timp nici să doarmă.

  — Ei, nu mai spune!

  — Dar mai rea decât luna plină este eclipsa de soare, când starea cailor este şi mai tragică. Nici nu-ţi poţi imagina câţi mor când e eclipsă totală de soare. De fapt vreau să spun că în clipa aceasta mor foarte mulţi cai în lume, aşa că faptul că tu doar îţi verşi nervii pe cineva chiar nu are nici o importanţă. Imaginează-ţi cum se prăbuşesc pe paiele din grajduri, cu spume la gură, icnind în agonie.

  Se pare că ea a acordat câteva clipe de gândire cailor ce mor în grajduri.

  — Ai o putere de convingere ieşită din comun, spuse ea resemnată. Trebuie să recunosc asta.

  — Atunci, schimbă-te şi hai să ieşim la o pizza!