din jur. De pildă, prin gaura din dreptul degetului mare e bine să iasă măcar o parte dintr-o unghie netăiată de săptămâni întregi şi tivită cu o dungă negru-verzui. Asta arată preocupare pentru standarde şi consecvenţă în aplicarea reţetelor. Un nesimţit care nu se îngrijeşte de aceste lucruri doar aparent neimportante mai are de învăţat.

  Încălţările în sine se cer alese cu grijă pentru un asemenea demers. Dacă vrei ca impactul asupra celorlalţi să fie dărâmător, nu te angaja pe calea de mijloc. Nu legăna nădejdea naivă că poţi să te încalţi oricum, fiindcă urmările vor fi aceleaşi. Asta e o prostie, iar prostia se plăteşte. Un pantof din piele veritabilă, normală sau întoarsă, poate să-ţi joace feste. Rişti să te trezeşti că te descalţi şi că nările celorlalţi pasageri nu freamătă, nu se astupă şi în general nu dau de ştire că au luat la cunoştinţă. Nu-i păcat? Te-ai ostenit de pomană şi – mai grav – te-ai compromis iremediabil în ochii celor care aveau cu totul alte aşteptări de la tine. Vrei să mergi la sigur? Atunci alege o pereche de adidaşi din imitaţie de piele. Folosirea lor, combinată cu şosetele pe care nu le-ai mai schimbat de o săptămână, asigură consecinţe inubliabile. O să vezi că nici măcar controlorul, om expus atâtor şi-atâtor întâmplări neprevăzute, nu se încumetă să deschidă uşa unui compartiment din care pândeşte o asemenea capcană biologică.

  Cum nesimţitul e până la urmă tot om, deşi mulţi s-ar grăbi să contrazică această afirmaţie, se pot observa şi în cazul lui mici ierarhizări tipologice. Bunăoară, nesimţitul timid, încă nesigur pe armele şi mijloacele lui, îşi ascunde picioarele sub scaunul pe care-l ocupă. Nu avem ce face şi trebuie să-i acordăm circumstanţe atenuante. Probabil că omul e la început de drum şi încă n-a obţinut dozajul optim de tupeu şi mojicie. E nevoie de timp şi de niţică rutină. Lăsat să se perfecţioneze, eventual îndrumat de un mentor în ale nesimţirii, el va atinge nivelul dorit şi îşi va modifica fără îndoială şi atitudinea. Spre deosebire de el, nesimţitul versat posedă nonşalanţa sublimă a extrovertitului. În situaţia lui, descălţarea e urmată în mod natural de întinderea picioarelor până sub scaunul pasagerului din faţă. Mişcarea trebuie să aibă fluiditate şi naturaleţe, semn că ne aflăm în prezenţa unui ins care cu greu mai poate fi meditat la acest capitol.

  O categorie aparte este cea a nesimţitului colindat de ispita sfidării. Acesta simte nevoia să improvizeze năvalnic, vrând totodată să sondeze şi psihicul celui asupra căruia îşi concentrează atenţia. El respectă la centimă ritualul lepădării pantofilor şi pe urmă îşi cocoaţă picioarele direct pe bancheta din faţă, la puţini centimetri de pasagerul aşezat în dreptul lui. Dacă pasagerul cu pricina e o femeie, inventivitatea nesimţitului mai urcă o treaptă. Căci în cazul ăsta un picior (eventual cel cu şoseta găurită la vârf) poposeşte în dreapta ei, pe când celălalt (prin al cărui ciorap, observăm abia acum, iese o bucată de călcâi crăpat) i se instalează de-a stânga. Astfel, ocupanta locului fatidic are impresia că filmează fără avertisment un remake după Tentacule, varianta flauşată.

  De aici încolo, e vremea urmărilor. După momentele de consternare iniţială, vecinii de compartiment ai nesimţitului dau primele semne de viaţă. Nările se strâng asuprite, nasurile se strâmbă haotic, gurile se pungesc veşted, ochii ies neîncrezător din orbite, sprâncenele se arcuiesc în circumflexuri interogative. Mica incintă e blocată într-o mefienţă mută, căci nimănui nu-i vine să deschidă gura primul. Asta e un alt punct forte al nesimţitului: inferior numeric, el surclasează dezinvolt majoritatea, fără ca aceasta din urmă să găsească resurse pentru ripostă. Bărbaţi sau femei, pasagerii dau impresia că au căzut victimă unei contagiuni imposibile: deviaţia de sept cauzată de mirosul emanat de textilele lipicioase şi nocive. Prin toţi cei de faţă trece sfredelul unei curiozităţi şocate. Ce poate explica un asemenea tupeu? Cum îşi permite sconcsul cu chip de om să atenteze la sănătatea celorlalţi? Şi de ce Dumnezeu n-a catadicsit să împlinească ritualul unei atât de necesare abluţiuni înainte de-a se sui în tren?

  Câtă inocenţă! Doar un neavizat se mai poate pierde în întrebări care nu duc nicăieri. O altă caracteristică de căpătâi a nesimţitului este sustragerea de sub povara normei cuviincioase, iar ceea ce este valabil pentru nesimţitul din autobuz are exact aceeaşi relevanţă pentru exponentul feroviar al categoriei. Nesimţitul are microbul contrarierii în sânge. Îţi face exact ce nu ţi-ai dori, când nu ţi-ai dori-o. Posedă un al şaselea simţ care-i spune când anume e cel mai bine să se producă şi ştie că instinctul ăsta nu l-a trădat niciodată. În preajma lui, argumentul se ofileşte, ideea gata de rostire se opreşte crispată pe buze, iar nedumerirea stearpă îşi face loc cu râvna unei cârtiţe ce-şi sapă galeria după planuri doar de ea ştiute.

  Când poluantul odorific începe să le inducă pasagerilor senzaţia de pre-leşin, cel aflat mai aproape de geam recurge la soluţia disperată. El trage de mânerul geamului, animat de speranţa unei guri de aer întremătoare. De obicei, în clipa asta se produc două lucruri. Fie geamul e înţepenit şi nu se deschide, fie operaţiunea e jugulată brutal de nesimţitul însuşi, care acuză – şi de data asta – curentul. Dacă-ţi duci mâna la nas şi te strâmbi, ca să-i dai de înţeles că pute, îţi răspunde tot printr-un gest. Mâna lui se îndreaptă spre propria ureche, în care abia în clipa aceea observi că se zăreşte ceva alb, care blochează timpanul. E micul tampon de vată care asigură protecţia auriculară. Căci nesimţitul e pe deasupra şi ipohondru, iar vocea raţiunii nu are nici o şansă de-a se face auzită. Duhoarea din compartiment urcă spre doza letală, însă nesimţitul tot nu se înduplecă. „Ce-i, frate, vrei să fac otită?”, se zborşeşte el dacă încerci să-i explici binefacerile aerului curat. „A, eşti boier? Ai nasu' fin? Păi atunci cumpără, nene, tot compartimentu' şi n-ai decât să stai cu geamu' deschis pân' la loc comanda.” E inutil să-i semnalezi nesimţitului fractura logică şi