Din spate, naşul îi apucă braţul şi o purtă peste pragul curţii, aducând-o în faţa lăutarilor. Se încinse jocul. Duduia curtea. Dogarul îşi chemase rudele de la Obor, o liotă de oameni cu copii şi cumnaţi, veniţi cu nevestele, firi iabraşe, se vedea bine, toţi meşteri, duşi pe la ospeţe, gătiţi, încălţaţi în cizme, cu feţele pline şi roşii, să le tai cu firul de aţă: finul Tache, un munte de om, cam zbanghiu la privire, cu a lui, o muiere puţină, roşcovană, ce bea binişor, la umăr cu bărbatul; cuscrul Vasile, rotar, voinic şi ăsta, văduv cu doi copii, de faţă; nenea Ghiţă Bâlcu, albit şi posomorât, care usca în duşmănie cănile, cu mare pricepere şi fără osteneală, şi el cu soaţa, fina Smaranda, tăcută, cu ochii în toate părţile, şi Cristea, rudă veche de-a soacrei, om în putere, aprig la vorbă, înverşunat la pahare.

Jucau tot pe vine, cu sticlele-n mâini. Se ciuceau, lovindu-şi carâmbii, strigau către naşi şi trăgeau duşcă după duşcă, să-şi facă curaj înainte de masă.

Femeile gospodăreau cu soacra la aşternutul tacâmurilor. Aduseseră lămpi pe care le spânzuraseră prin pomi şi legaseră câteva mese puse cap la cap, acoperindu-le cu pânză. Scaune erau berechet. Stere cărase un butoi de vin, şi naşul se îngrijise să-i spună de unde să târguiască nişte ţuică de-i plăcea lui, la damigene.

Se întuneca, şi mesenii începură să se aşeze. Lăutarii se traseră mai într-o parte. Mireasa se aşeză în capătul mesei, cu naşul, socrii mari cu ginerele. Iar se întristase şi ofta din când în când. Avea ochii posomorâţi şi arunca privirile peste uluci, unde-l bănuia pe Nicolae. Curtea meşterului mirosea a flori de vişin şi vântul răsucea feţele de masă şi se pierdea peste străzile mahalalei. De afară, din stradă, se auzeau murmurele femeilor curioase, care priveau prin gard.

Începu ospăţul. Grigore şi cu Aglaia turnau în cănile lustruite. Oaspeţii nu se încurcau. Ciuguleau măslinele puse dinainte, ceapa tăiată felii, înotând în oţet, muşcau din pâinea coaptă bine şi înfulecau brânza albă şi grasă. Mâncare era, slavă Domnului!

Rudele dogarului se ridicau, cinsteau în sănătatea naşului, a miresei, a ginerelui şi a socrilor. Znovoşi ăştia, ştiau zicale de nuntă! Se ridică nea Ghiţă Bâlcu şi strigă cu o voce care se auzea până la Tarapana:

Ginerică, ginerică,

Dac-o fi la o adică,

Ia mireasa, pune-o jos

Şi sărut-o cu folos.

Nuntaşii bătură din palme, înveseliţi, până luă vorba finul Tache, ce avea şi el o gură de aur, dulce şi parşivă:

Fă aşa cum este bine,

C-a mai fost unul ca tine:

Când a fost la o adică,

Ea-i cerea, şi el… nimică!

Râsul gros al mesenilor acoperi stihurile celelalte. Lina, să intre în pământ de ruşine. Privea numai în farfurie.

Aduseră vinul. Rudele socrului tot nu terminaseră. Când şezu finul Tache, se ridică cuscrul Vasile, ca din partea miresei:

Poat’ să ştie fiecare:

Vreau să dorm pe-un pat mai tare.

Grigore se răsti la lăutari. Femeile cărau fripturile şi sosurile în farfurii lungi. Se ridicase şi soacra să dea o mână de ajutor. Stere asculta tăcut. Aburii băuturii începeau să-l cuprindă. Auzea viorile şi armonica, şi o veselie neobişnuită îl făcea să se apropie de mireasă, să fie mai îndrăzneţ. Ciocni de câteva ori la rând cu Roşioară şi cu naşa. Farfuriile pline cu hartane rumene erau golite la repezeală. Gunoierul sorbi pe furiş câteva ulcele de vin, să se răcorească. Aglaia, cu ochii pe el, îi striga să aibă grijă de meseni. Se spetise cărând şi bău şi ea câteva rachiuri în bucătărie cu nevasta meşterului.

Din casa gospodarului ieşi în goană fina Smaranda, jucând cu o tavă lată de alpaca pe care zăcea un purcel rumenit, îmbălsămat în mirodenii şi foi late de salată verde, cu un pai galben, uscat între dinţii rânjiţi. Lăutarii o înconjurară repede, cântând ceva săltăreţ. Muierea se învârtea sprinten în jurul mesei, rotea friptura proaspătă şi frumos mirositoare pe sub nările rudelor lacome, ridica povara împodobită şi striga:

— Care dai banii pe el? Are ouă!

Alde Tache, ştiind jocul, scoase un pumn de bani şi vru să-l arunce pe tavă.

— Nţ! se răsuci femeia.

Vioriştii bătură cu arcuşurile în cutiile de lemn ale instrumentelor.

— Cine dă mai mult? zise Ghiţă Bâlcu, fluturând o hârtie de o sută.

Smaranda ocolise masa o dată. Porcul rânjea încă între doi gogoşari roşii şi frunzele salatei. Mesenii se rugau, zăngăneau banii. Jocul ţinu şi a doua oară. Privirile erau pe naş. Brutarul se scotoci, puse un pumn de băncuţe pe masă şi două sute albastre. Muierea spre el bătea cu căpăţâna. Pe frunte i se ivise sudoarea. Chicotea:

— Hai, că-l dau! Cine pune mai mult?

Nu puse nimeni mai mult. Naşul apucă un cuţit şi o furculiţă. Lui îi era dat să guste primul din pulpa friptă ce mirosea bine. Tava îi fu aşezată în faţă. Fina Smaranda luă lacomă banii şi-i flutură deasupra mesei:

— Două sute de lei pentru zestrea miresei! strigă în timp ce brutarul despica sârguincios carnea rumenă.

Naşul îşi făcu porţie, apoi trecu nevestei restul, mulţumit de gustul purcelului.

Petrecerea abia începea. Ghiţă Bâlcu strigă la ţigani:

— Ia ziceţi, mă, Periniţa, să pupăm şi noi mireasa! Ce spui, ginerică?

Stere, ce să spună? Râdea cu socrul:

— Pupaţi-o, că acum o iau cu mine.

Baragladinele se făcură mai aproape de masă. Se încinse jocul. În frunte, sălta naşul pocnind din degete, după el, socrul şi ceilalţi, vecinii şi rudele lui. Se cutremura mahalaua de strigăte. La poartă, afară, cei nepoftiţi îşi dădeau coate. Pe Lina au luat-o pe sus, cântând:

Cine joacă Periniţa,

Bădiţă, bădiţă,

Să-ţi sărute guriţa,

Bădiţă, bădiţă…

Era ca într-un vârtej. O ameţeală dulce îi