îngreuna privirile. Vedea curtea plină de pomi, nuntaşii aproape beţi jucând sălbatic în jurul ei, pe ginere roşu şi încălzit de vin, pe taică-su cu cravata lui lată de sărbătoare care atârna peste pântecele încins cu o curea, totul un cerc alb, mişcător. Aproape fără să ştie, trecea din braţe în braţe, simţea obrazurile aspre, aplecate peste faţa ei, mustăţile meşterilor gâdilând-o.

Brutarul făcea ocolul nevestelor cu o pernă în mână, jucând după măsurile cântecului şi, în cele din urmă, îngenunche în faţa miresei. Fata se aplecă şi-i întinse obrazul.

— Nu, se scutură naşul, dă-mi gura!

Împrejur răsunau râsetele mesenilor. Ea strânse dinţii, şi el o muşcă de buze, cu poftă. Mirosea a mâncare şi a rachiu. Lina luă perna de jos şi, uluită, căută cu ochii un loc pe unde să scape din hora sălbatică. Aglaia îi făcu semn cu mâna să îngenunche în faţa lui Stere. Mirele, cu privirile pe ea, abia mişca picioarele. Se apropie şi i se aplecă în faţă. Când bărbatul o luă de subţiori, îşi lăsă capul pe umerii lui. Cârciumarul mormăi ceva şi o strânse în braţe.

Lăutarii o întoarseră. Se auzeau cocoşii. Socrul chemă ţiganii mai aproape.

— Ia cântaţi-mi, mă, şi mie ceva de inimă albastră…

Armonistul umflă burduful şi ascultă o clipă tactul ţambalului. Unul dintre viorişti, rosti, întâi pe şoptite, apoi mai tare:

 

Mândro, subţirea în trup,

Ce frumoasă te-ai făcut,

Cu ochi negri de ochit,

Cu gura de ceruit

Şi sprâncene de-amăgit…

 

Atât i-a trebuit dogarului. Era canonit rău de băutură. S-a tras şi brutarul lângă el şi le-a cerut să-i cânte Colo-n vii la Drăgăşani.

Guristul ştia oful naşului. Cu el petrecuse la toate nunţile. A luat-o uşor, cu vocea caldă:

 

Colo-n vii la Drăgăşani,

Peste deal, la Merişani,

Are neica, n-are bani,

Bea şi mi se veseleşte,

Că puicuţa îl iubeşte,

Trece-un drum şi trece-o vale.

De e vin şi nu-s parale,

Lasă repede zălog

Calul său cel pintenog,

Şi la mândra în pridvor

Mi se-opreşte-ncetişor…

 

Socrul oftă alături, amintindu-şi de tinereţe. Se uită peste pahare la nevasta bătrână şi-i veni un dor de beţie. Lăutarii cântau ce cântau şi întorceau ochii după fripturi. Li se uscase cerul gurii, că brutarul nu-i slăbea de loc:

— Ia zi-l şi p-ăla, Foaie verde trei smicele.

N-aveau ce face. Nu puteau să-l supere tocmai la masa unde cununa. Cânta armonistul, cânta ţambalagiul, guristul după ei:

 

Foaie verde trei smicele,

Pe deasupra casei mele

Trece-un stol de rândunele.

Şi nu-i stol de rândunele,

Alea-s dragostile mele.

Care m-am iubit cu ele,

Din tinereţele mele…

 

Când terminară, Aglaia le dădu câte un scaun, abia scoţându-i din mâinile naşului. Ţiganii se mai însufleţiră. Mestecară pulpanele de gâscă şi băură bine. Rudele dogarului strigau la ei:

— Balegă de oameni sunteţi, nu zdrângari! Cântaţi, ori vă bat cu prăjina!

Noroc cu muierea şi cu brutarul, care se apucă să vorbească. Se ridică de la locul lui, cu şervetul petrecut după gât, îşi trecu degetele prin mustăţi, îi privi pe fiecare în parte şi le aduse din cuvinte, cum ştia el, că mai vorbise la „Vox”, la o întrunire.

— Onorată masă! spuse.

Rudele încremeniră cu furculiţele în mâini. Chiar neamurile socrului se potoliră din mestecat. Naşul zâmbi:

— … aceşti tineri, şi, când spun aşa, mă gândesc, care vrea să zică, şi la noi, care am fost la fel, se unesc azi cu o verigă, ce-i va ţine strânşi şi iubitori tot restul de viaţă al lor…

Stere se apropie de mireasă, îi cuprinse umerii cu braţul şi ascultă mulţumit. Aglaiei îi jucau ochii în lacrimi. Şopti lui Grigore, pe care-l uitase Dumnezeu cu o sticlă în mână:

— Le-a ajutat Maica Domnului…

Lăutarii struniră coardele şi făcură repede pe arcuş: Mulţi ani trăiască.

— … dragostea, fiii mei, se adresă brutarul mirilor, este într-un cuvânt, un aluat de unde iese pâini mai multe, adică cei de-o să-i faceţi, copiii voştri, pe care o să-i creşteţi şi o să-i vedeţi ca pe voi, adică la această sfântă taină, cum zicea părintele la biserică, unde vi s-amestecă sângele…

Nuntaşii bătură din palme, ridicând paharele. Dogarul spuse naşei:

— Dar bine le mai potriveşte!

— Aşa e el! gâfâi ea, roşie de plăcere.

Vorbitorul apucă un pahar, gustă pe îndelete, mulţumi pentru aplauze şi reîncepu:

— Onorată masă! Eu una ştiu: fiica aceasta, aici de faţă – şi-o arătă pe Lina, care izbucni pe neaşteptate în plâns de ruşine – e născută din părinţi onorabili! Cine nu-l cunoaşte pe nea Marin Roşioară? Să îndrăznească cineva să spună o vorbă urâtă despre el! Este?

— Este! strigară ceilalţi în cor.

Socrul plecă fericit capul lui alb.

— … nea Marin e mândria cartierului nostru! Noi ştim cât a muncit şi ce-a făcut, o luă naşul iar cu vorba, pentru ca să stea aici, cu noi, lângă fata lui, care azi o să-l lase şi o să se ducă la casa ei, Dumnezeu să-i ajute!

Soacra lacrimă pe umărul Aglaiei:

— Se duce fata mea, mi-o ia străinul!

— Lasă şi dumneata, îi şopti muierea, vezi că se uită lumea!

Naşul mai spuse:

— Căci, cetăţeni! Cine este această fată? Floarea lui nea Marin! Şi cine este ginerele, cel care de faţă cu dumneavoastră petrece? Cine sunt într-un cuvânt aceşti tineri ce s-au văzut în această casă, s-au plăcut şi s-au iubit?

Mireasa hohoti, nemaiputând să se ascundă.

— … tot eu am să vă răspund…

Şi se aruncă încălzit, cu palmele pe masă, îi privi pe rând pe meseni, drept în luminile ochilor, zvârlind vorbă după vorbă, din ce în ce mai repede, încântat tot mai mult de sine.

Când termină cu Lina, reteză cu degetele strânse, subţiindu-şi o clipă gura:

— Pe fată o cunoaşteţi, dar ginerele?

Mai sorbi repede din paharul cu vin şi, mirându-se parcă el însuşi, aruncă aceste vorbe:

— Cine este el? El