Se opri cu ochii pe Ghiţă Bâlcu, care mesteca pe furiş o pulpă de gâscă. Acesta încremeni cu dumicatul în gât.

— … Aşa e că nu ştiţi? Păi de unde să ştiţi? se bucură naşul, şi, pe ocolite, cu vorbe alese, le spuse, lăudându-l pe mire că e negustor şi că ginerele cel mai nimerit pentru fata meşterului nu putea fi decât el, Stere.

Pe urmă o luă cu snoave, le mai încornoră, le suci, nuntaşii mai apucau friptanele şi paharele, râdeau de vorbele lui şi-şi spuneau:

— Ăsta e om al dracului, n-auzi cum le potriveşte de bine?

Vorbi după aceea şi socrul, pomenind de zestrea dată fiicei, de felul cum o crescuse, în frica lui Dumnezeu, gospodină şi harnică.

Aglaia îl trase pe Stere deoparte. Venise timpul să pregătească patul miresei.

— Gata, ginerică?

— Da.

— Acum să te văd! şi făcu din ochi. Se ameţise puţin şi vorbea împleticit.

Cârciumarul ascultă chiuiturile mesenilor, încurcat şi obosit de vin. Femeia gunoierului îl învăţă cum să se poarte, cum s-o dezmierde, că era tânără şi nu trebuia s-o sperie.

— O iei binişor, pe departe. Îi mai ajuţi, o mai pupi, ea o să plângă, nu-i nimic, spune-i că de-acu a ta-i şi n-are ce să facă…

Şi râse iar cu înţeles.

— Oi şti eu! tăie bărbatul.

Cumnatele dogarului chicoteau în casă, aşezând cearşafurile.

Erau vreo trei sichimele de muieri, scundace, pricepute la de-alde-astea, trânteau pernele şi spuneau măscări.

În curte, lăutarii începuseră să cânte fără perdea:

Şi când mai venii o dată,

Găsii uşa descuiată,

Maică, mamă, ce mai fată!

Căci de la buric în jos,

S-a văzut Târgu-Frumos!

Şi-n mijlocul târgului,

Limba cocostârcului…

Naşul o luase pe Lina de mijloc şi-i şoptea glume deocheate. Roşioară bea, râzând de încurcătura ei. Cu o zi înainte, se gândea fata, ar fi umplut-o de sânge dacă ar fi auzit-o drăcuind şi acum îl lăsa pe străinul acela ameţit de vin să-i povestească lucruri cu două înţelesuri. Se făcea că nu-l aude. Vinul o ameţise şi îi plăcea să asculte clămpănitul ţambalului, răsunetul lui trist şi adânc. Şi ar fi vrut să-l vadă pe Nicolae al ei, sărind gardurile cu o bâtă, să răstoarne mesele şi s-o fure de lângă ginere. Dar nu se întâmplă nimic. Vecinii se împrăştiaseră. Alături, vioriştii moţăiau. Rudele socrului strigau armonistului:

— Ziceţi, mă, cu suflet, că vă spargem diblele-n cap!

Ghiţă Bâlcu, aprins la faţă, asudat tot, numai în cămaşă, juca sârbeşte pe pavajul curţii, înconjurându-şi femeia, care pocnea din degete:

— Şi-aşa! Şi-aşa!

Cuscrul Vasile o răsucea pe soacră ca un titirez, lovea din călcâie şi striga răguşit:

— Hă-tu! Hă-tu!

Stere cântărea paharele în palmă, se mai uita la Lina şi nu-i venea s-o cheme. Parcă nu era acolo. Dacă nu l-ar fi zărit pe Grigore, care ajuta la aducerea farfuriilor, vesel şi aproape beat, s-ar fi simţit străin între oamenii aceia. De-abia aştepta să-şi ia nevasta şi banii şi să plece la cârciuma lui. Mai bău câteva pahare, să-şi facă curaj. Şi, puţin câte puţin, mândria îl cuprinse. Unde erau surorile lui, să-l vadă cum ajunsese, cu cine petrecea şi ce fel de fată luase? Viaţa i se schimba şi începea să simtă acest lucru.

Cumetrele spuseră tare că patul de nuntă e gata.

Sub ochii mesenilor, galbenă de spaimă, Lina se ridică, urmată de bărbat. Străbătură curtea pietruită printre lăutarii care o daseră acum pe Marşul miresei şi, în prag, fata se opri. Văzu feţele luminate de lămpi, înveselite de chef, resturile de mâncare în farfuriile murdare, lăutarii osteniţi, cântând din obişnuinţă şi simţi aerul rece al nopţii înfrigurând-o.

Stere îi întinse mâna peste prag şi o aşteptă. Avea palmele calde şi râdea stingherit. Soacra se strecură afară, plângând.

Bărbatul încuie uşa în urma ei, ca şi când ar fi fost de-al casei. Lina privi odaia. În mijloc, femeile aşternuseră masa lor rotundă cu un singur picior. Patul alb, lat şi înalt aştepta desfăcut. Lumina lămpii, cu abajur de porţelan albastru, avea o strălucire rece. Şifonierul şi dulapurile negre, care acopereau pereţii văruiţi, i se părură străine.

De afară se auzeau cântecele mesenilor. Se priviră în ochi pentru prima oară. Acum Stere nu i se păru atât de bătrân.

— Ţi-i frică? o întrebă el, şi-i luă mână.

Ea nu-i răspunse. Aşteptă. Cârciumarul vorbea, îl simţi cum se apropie. Avea răsuflarea fierbinte şi ochii lui păreau prietenoşi. Îi fu frică şi în tot trupul i se urcă o amorţeală. Ar fi vrut să plângă, dar lacrimile nu mai veneau.

•

În curte, brutarul juca ţinând lumânările de cununie în mâini. Flăcările lor tremurau, se stingeau aproape, clipind, apoi iar se însufleţeau.

— Aşa, naşule! striga Aglaia. Zi! Zi!

Acesta sărea tot pe ciucite, îşi apleca burta, lanţul lat de la brâu sălta şi el, mustăţile i se ascuţiseră, înfiorate. Dogarul îi ţinea hangul, apoi rudele de la Obor, când pe vine, când cu palmele de pământ, chiuind de se stingeau lămpile. Intrară şi muierile în rând. Se încurcau în rochii, dar tot aprige. Năduşiseră şi nu se lăsau.

— Zi! Zi! făcea nevasta gunoierului, ca apucată de streche.

Ţiganii, să fărâme sculele, nu alta. Unde-mi sucea armonistul burduful, îl aducea după şold, îl apleca, îl desfăcea, făcându-l când lung, când grămadă, iar vioristul cu arcuşul se unduia peste vioară, ca şarpele, o lua lângă ureche, o ridica ascultând-o, şi ţambalagiul abia se ţinea după ei.

•

Când terminară jocul, Stere ieşi râzând din odăi. Cam aprins la faţă, dar bucuros. Îl cercetară despre mireasă. El ceru un pahar şi cumetrele strigară în cor să se joace cearşaful.

Aglaia intră în casă şi o găsi pe Lina tremurând în pat. Mamă-sa o mângâia pe cap. O ajutară să se îmbrace, întrebând-o cu vorbe mieroase cum a fost.

Ea nu răspunse. Capul i se limpezise şi nu simţea decât o durere ascuţită între coapse. Îi era ruşine şi glasul peţitoarei o supăra. Ar fi vrut să rămână singură cu maică-sa, să plângă în voie. De afară o chemau vocile rudelor înfierbântate de vin.

A gunoierului