ieşi cu aşternutul mototolit. Mesenii o primiră cu strigăte de bucurie sălbatică. Vioristul luă bucata de pânză în arcuş şi o jucă deasupra capului. Femeile ţipau întărâtate de vederea sângelui care rămăsese în mijlocul cârpei ca un bujor.

— Zi! Zi! se aruncă Aglaia spre lăutari. Cobzarii apucară instrumentele din nou.

Spre ziuă, fina Smaranda aduse o găină vie, legată de un brad mic, ce se zbătea speriată, atârnând de picioarele legate. Cristea se repezi spre femeie cu un cinzec de rachiu în mână şi dezlegă pasărea căreia îi turnă băutura pe gât. O ţinu câteva clipe lângă el şi, când îi dădu drumul, făcu semn lăutarilor să-i cânte. Găina, beată, se clătina într-o parte şi-n alta, ca şi când ar fi jucat. Mesenii se tăvăleau de râs. Ghiţă Bâlcu bătea din palme, aşezat pe vine în faţa ei.

— Mai repede! porunci ţiganilor.

Pasărea se mai zvârcoli de câteva ori, făcu o săritură în aer şi căzu lată în ţărână. Penele îi erau mânjite la coadă cu un sânge vesel. Fina Smaranda o culese şi o duse la tăiat.

Apoi se strigară darurile. Grigore aşeză o masă într-o parte, iar Aglaia începu ocolul de la naş. Brutarul adusese o albie căptuşită cu tablă, o sobă de bucătărie şi mai scosese şi cinci sute de lei, pe care le aşternuse în palma acesteia. Muierea le frecă de bărbie, a saftea. Hârtiile foşniră plăcut la urechea mirelui.

— Masă bogată! strigă cocoşată din răsputeri. Ai mâncat, ai băut, eu banii ţi-i iau! De la naşul, să-l ţină Dumnezeu, că face pâine bună, o albie, o sobă de gătit şi cinci sute de lei.

— Să ne trăiască! strigară rudele în cor.

Meşterii bătură din palme. Gunoierul trase darurile aproape, sub lumina lămpilor, să le vadă toată lumea şi să se îndemne.

— Masă pricopsită, făcu Aglaia, din partea finului Tache, aici de faţă, patru prosoape lucrate de mâna nevestei şi două sute de lei!

Ruda se sculă în picioare şi mulţumi pentru aplauze.

Muierea ajunse la cuscrul Vasile, îl ciupi de ureche, îl întrebă pe şoptite ce dă şi strigă apoi:

— Alde Vasile dă o lampă şi o sută de lei! Ar fi dat mai mult, dar îi pleacă băiatul la armată!

— Să ne trăiască! spuse socrul.

Lăutarii ciupiră coardele.

— Masă bogată! trecu femeia la altul. Nenea Ghiţă Bâlcu dă un ceas deşteptător care cântă Valsul dimineţii şi o sută de lei, că-i meseriaş…

— Şi are de unde! adăugă o rudă.

— Fina Smaranda, că-i văduvă, o sută de lei şi o faţă de masă, nea Cristea, negustor ce se află, dă o sută de lei şi un serviciu de porţolan!

Grigore sună ceştile cu unghia, ascultă clinchetul lor cristalin, mulţumit. Le aşeză apoi pe masă, una lângă alta, cu grijă. A lui striga mai departe:

— De la conu Ionel, prietenul socrului, cincizeci de lei! N-a mâncat, n-a băut, bani a trimes! Să ne trăiască!

— Mulţi ani trăiască! strigau mesenii.

— Nenea Cristache Cuţu, de la Tramvaie, cincizeci de lei şi o oală de noapte smălţuită!

Muierea sună piesele de metal din ea şi o dădu lui Grigore.

— … De la Stănică Cepeleag, şaptezeci de lei, o cămaşă de noapte şi şase tacâmuri. Ar fi dat mai mult, dar a plătit trenul de la Roşiori!

La urmă, socrul aduse şi banii. Intrară în casă şi stătură pe pat. Unul la un capăt, altul la celălalt. Dogarul se răsti la femeia lui:

— Tu du-te afară, acum e treabă de bărbaţi!

Muierea ieşi. Lucrurile de zestre rămaseră între ei. Câteva căzură pe preşuri, la picioare. Bătrânul numără rar, cu luare aminte. Damful băuturii se risipise. Stere privea grămada de bani. De afară se auziră cocoşii. Nuntaşii începură să plece. Caii trăsurilor venite să-i ia tropăiau la poartă. Nevestele îşi cărau bărbaţii până la scara droştilor. Meşterii erau ţepeni de băutură. Horăiau de-a-n picioarele, doborâţi şi galbeni. Cum cădeau pe pernele de catifea, aşa înlemneau, cu mâinile adunate pe piept, osteniţi. Femeile strigau la birjari şi trăsurile porneau în goană spre Griviţa.

Soarele sclipi în geamurile aburite. Florile vişinilor se împurpurau. Socrul ieşi în prag şi îşi chemă nevasta:

— Adu o sticlă de rachiu, muiere, să ciocnesc cu băiatul! Cheam-o şi pe Lina, să-şi strângă ce mai are pe aici, că pleacă de la casa mea!

Soacra le aduse ţuica, o puse pe masă şi ieşi bocind.

Mireasa şedea lângă naş, privind peste ulucile umezite. Brutarul, beat, cânta cu glas stins la urechea vioristului, care-l ţinea din arcuş:

 

Mario, la nunta ta…

 

Ofta rar şi striga lui Ghiţă Bâlcu, care se prăbuşise cu capul pe masă:

— Cumetre, am iubit şi eu la viaţa mea una, of! şi-i venea să plângă.

Apucă un pahar şi-l muşcă în margine cu dinţii lui puternici. Sticla se sparse şi-i însângeră buza. Naşa sări cu gura pe el:

— Te-ai îmbătat, Ghiţişor!

Masa se mai rărise. Zestrea mirilor creştea. Aglaia tot mai striga pe rând numele unora. Se mai oprea la câte unul:

— Masă bogată! Nae Dragavei, aici de faţă, picior de nun, o sută de lei şi un servici de tort!

Iar îşi arunca ochii împrejur.

— Ce mai daţi? adăuga către cei zgârciţi.

— Sănătate, că-i mai bună ca toate! răspundeau unii.

Spre răsărit, prin crengile vişinilor, răzbea lumina tulbure a zorilor. Lina se aşeză pe un scaun lângă ginere care ieşise între timp şi asculta glumele mesenilor. Văzu urmele umede de pahare pe feţele de masă şi o învălui tristeţea. Totul i se păru murdar, cerul ca o leşie, zidurile casei, lămpile unsuroase care ardeau în pomi.

Roşioară îi făcu semn lui Stere. Acesta se ridică şi intrară în casă din nou. Soacra aşeza rufele pe pat, le păturea una peste alta şi ofta. Le dădu în primire mirelui.

— Uite, maică: şase cearşafuri, şase feţe de pernă, saltea de lână, perdele, preşuri, batiste, bluzele fetii, fotele, hainele, pantofii, ciorapii, două feţe de masă, tot…

Dogarul avea o faţă veselă de om uşurat. Adăugă şi el:

— Eu sunt om cinstit, ceea ce am zis, fac!

Dădea, scăpa. Soacra se uita cu duşmănie la străin. Ea, ca femeile, se gândea la lucruri, că erau făcute cu greutate, şi veneticul le punea pe spinare şi le ducea, cu fată cu tot, la casa lui.

Cârciumarul le numără şi le aşeză deoparte.

— Bun! mormăia.

Simţea că e bucuros.

Bărbatul