se uită la vinul rămas, apoi la mireasă. Era frumoasă Lina, aşa palidă, cu buzele supte şi albe, privind cerul limpezit. Ea se ridică fără o vorbă, deschise uşa şi privi zestrea strânsă, grămadă, în mijlocul odăii. Căută prin rafturile şifonierului, dar ele erau goale, miroseau numai a levănţică. Pe lemnele lustruite alergau speriaţi câţiva gândaci. Închise uşile grele şi se uită peste prag la cei doi bărbaţi care goleau paharele de rachiu, împăcaţi.

— E munca mea, agoniseală grea, spunea meşterul, dar nu-mi pare rău. Să vă dea Dumnezeu bine şi s-aveţi noroc să înmulţiţi ce v-am dat!

Vorbele socrului îi mergeau la inimă lui Stere. Strânse banii, îi cântări o clipă în mână şi-i ascunse în haină.

— Nicio grijă, dădu şi el cu gura, eu nu sunt orice ciuruc. Unde bag banul, iese ban.

Soacra le mai turnă în pahare. Se amestecă şi ea în vorbă:

— Că şi fata noastră, Sterică maică, e dobă de carte! Şi să te porţi omeneşte cu ea, să n-o baţi, să n-o înjuri! E trăită bine, de, o să mai plângă o zi, două, că e greu la început prin străini, dar o să-i treacă…

Lina nu-i mai ascultă. Se rezemase de pervazul ferestrei şi privea curtea goală. Vântul scutura florile pomilor pe lemnul murdar al meselor. Pe scaune cucăiau lăutarii şi cumătra Aglaia se îmbătase la urmă şi de-abia o sculă Stere, să meargă înainte, la ei, în groapă, să-i facă patul, că venea cu femeia.

Guristul, negru de oboseală, spunea la urechea naşului:

 

Unde naiba o dormi?

Unde-o fi, unde-o iubi?

Unde-o fi, unde-o fi?

Unde-o fi, unde-o-nnopta?

Pe ce braţe s-o culca?

Ce guriţ-o săruta?

Ce sân alb o dezmierda?

 

Ţambalagiul bătea tactul cu ochii închişi, în somn. Instrumentul cânta singur:

Tânc, tânc, tânc, tânc…

Bărbia îi cădea pe piept şi tresărea speriat, deodată, lovind mai repede în coarde. Apoi iar îl pirotea somnul… Numai degetele nu i se odihneau.

Linei îi veni să râdă. Lăsă perdeaua să cadă. Taică-său băgă rufele şi darurile într-o ladă, pe care o cără cu Stere şi cu Grigore până la spatele unei droşti. Soba naşului fu pusă deasupra, cu picioarele de tablă în sus, să nu se turtească, lângă albia aşezată cu grijă de gunoier.

Era vremea să plece. În curte, brutarul se răstea la lăutar:

— Ce, mă, voi dormiţi? Cântaţi marşul de plecare, că se duce mireasa!

Ţiganii se dezmeticiră. Lina, însoţită de maică-sa, călca stingherită lângă Stere, care o aştepta, vorbind cu naşul. Acesta îi opri la masă, să soarbă cu el o ciorbă de potroace, acră foc, gătită de soacră la repezeală, să-l scoale din osteneală, că era făcut zmeu şi abia îşi mai ţinea ochii deschişi.

Se aşezară, gustară mâncarea şi lăutarii le mai ziseră una de plecare, spre bucuria brutarului, care se însufleţea, dres de borş şi de arcuş.

La urmă ginerele pupă mâna socrului, a naşului şi a naşei. Nevasta meşterului mergea cu ei, plângând. La poartă îl văzură pe cumătrul Ghiţă Bâlcu între doi gealaţi de birjari, ţinut de subţiori, căznindu-se să se urce în trăsură. Oamenii asudaseră şi nu dovedeau. De-abia l-au aşezat pe pernele droştii, care se lăsase de atâta greutate. Era roşu şi cânta în gura mare:

 

Taci, mireaso, nu mai plânge…

 

Nevasta îl descheie pe la băiere, să nu se înăbuşe. Surugiii dădură bice cailor şi trăsura abia se urni.

Lina privi încă o dată pomii de care mai spânzurau lămpile aprinse. Parcă nu s-ar mai fi întors niciodată în casa părinţilor. Abia îşi stăpâni lacrimile. I se părea că în locul inimii avea o piatră grea. Se urcă lângă mire şi nu mai privi la vecinii strânşi lângă gard. Ţiganii cântau în curte un marş săltăreţ. Naşul, corcofelit, juca de mână cu finul Tache, ţinând câte un sifon în dinţi.

— Şi-aşa! Şi-aşa!

Dogarul le făcu un semn scurt cu mâna. Caii smuciră hamurile şi trăsura se depărtă. Ulucile se pierdură în urmă. Lina nu se mai uită înapoi. Simţi mâna cârciumarului cum îi cuprindea umerii şi o auzi pe maică-sa din spate:

— Ţi-e frig?

— Nu, răspunse în silă.

•

Văzu locul pustiu şi întins. Pânza întunecată şi rară a salcâmilor tremura în vântul dimineţii. Auzi foşnetul frunzelor şi simţi mirosul dulce al florilor. Cuţarida, verde, plină de buruieni, strălucea în lumina soarelui.

Trăsura se opri în faţa dughenii. Lina nu spuse nimic. Birjarul cără lada cu Grigore. Aştepta bacşişul, şi cârciumarul îi dădu câteva piese. Aglaia vorbea cu soacra. Droşca întoarse şi plecă înapoi, hurducăind. Rămăseseră în faţa gardului spălat de ploi. Stere deschise larg poarta şi spuse:

— Asta-i cârciuma mea!

Se opri să răsufle. Soarele îl învăluia. Avea o faţă dreaptă şi bărbia aruncată înainte, ca şi când ar fi voit să arate mereu ceva. Era vesel şi mândru. Peste umerii lui, femeia zări fereastra întunecată a prăvăliei. Pereţii de scânduri ţineau o vineţeală umedă şi geamurile murdare de praf ascundeau restul. Soacra zise încet:

— Uf, unde-ai nimerit, fata mamii!

Peste acoperişul repede, acoperit cu carton, zburau brabeţi graşi, scuturându-şi penele.

Muierea gunoierului o luă de mână şi o trecu pragul.

— Bine ai venit la noi! spuse.

Înăuntru era rece şi mirosea a vin oţetit. Lina văzu odăile, scaunele, patul de şipci şi duşumelele goale. Pe un raft, deasupra, ardea o lampă. Prin ferestrele mucegăite, zări gunoierii care descărcau un camion. Se aşeză pe o margine tare, netezind cearşaful aspru de americă. Aglaia spunea:

— La noi e cam strâmt! Dar aşa e la început, până vă faceţi casă ca lumea, că d-aia v-aţi luat! ce zici, domnu Stere?

— Ne-om face! Casă de zid, înaltă, sănătoasă! Nu-i aşa, nevastă? adăugă.

Îi zicea pentru prima oară astfel. Ea era cam speriată şi mâhnită, ca orice om care schimbă locul unde s-a pomenit. O trecea iar plânsul.

Cocoşata îl fericea pe negustor:

— Norocos eşti! Luaşi zestre, dar ce mai fată!

Stere şezu cu ele până la prânz. Nu se dezlipea de lângă Lina. Soacra şi nevasta şefului deretecau prin odăi, aşezau lucrurile aduse şi parcă dugheana începea să se schimbe. După ce mâncară împreună, cârciumarul luă o damigeană de ţuică şi porni la gunoieri, să se cinstească cu