Femeile spălară vasele, măturară, aşezară clondirele şi întinseră hârtii pe rafturi. Cea tânără tăcea posomorâtă. Ar fi vrut să fugă cu maică-sa acasă, să se roage de dogar s-o lase să rămână toată viaţa lângă ei. Aglaia vorbea, vorbea, povestind de-ale sale, din tinereţe. Văzând că fata n-o ascultă, se opri şi întrebă cu milă:

— Ce ai? Parcă nu ţi-e-n voie!

— Las-o şi dumneata! zise soacra.

— Nu te speria, îi făcu muierea curaj, nu-i om rău, ai să vezi. Ţi-e dor de ălălalt?

Lina nu răspunse.

— Ce să-i faci? Parcă cine n-a pătimit? Dacă te-ai lua după inimă! Mie crezi că mi-a plăcut Grigore la început? Ce, eram ca acuma? De muncă m-am făcut aşa. Eh, ce mai femeie am fost la viaţa mea! mai pe urmă m-am deprins. Totul e să ţie de casă, să fie la locul lui, să-şi vadă de treabă, să nu fie curvar şi să plece după altele, că atunci e greu! Aşa-l apucase pe-al meu într-o vară. Îi picase cu tronc una dup-în Grant. Eu îl vedeam că nu mai e în apele lui. „Ce-ai, mă Grigore?” îl întrebam. El, nimic. Numai mă înjura. Pân-am aflat. „A, asta-i buba? mi-am zis. Lasă!” M-am ţinut de capul lui, m-a bătut, eu, de loc! Dar l-am întors. I-am făcut ce i-am făcut, uite-l, e tot cu mine şi suntem bătrâni amândoi.

Fata dogarului asculta. Aglaia se aşeză pe un scaun.

— Pe domnu’ Stere îl ştiu de când a picat aici; la noi a tras întâi. A venit cu mâna goală. Tot cu munca. E pus pe ajuns, ascultă la mine. Te uiţi că locul e cam pustiu, nu-i nimic! Într-un an, doi, se face şi aici mahala. Primăria vinde locuri încoace…

Se ridică şi căută sticlele de rachiu. Destupă una şi umplu trei ceşti ascunse prin rafturile cârciumii.

— Ia luaţi. Băutura e bună, te mai înveseleşte…

Şi goli păhăruţul ei. Soacra şi Lina nu se îndemnau.

De afară se auzeau glasurile gunoierilor. Mirosea a iarbă proaspătă şi soarele sclipea încă în geamurile murdare. Aglaia tot mai trăncănea. Lina o privi ostenită. Avea o faţă slabă şi oacheşă, uscată de vânt, numai ochii vii, negri şi mici jucau tot timpul sub nişte sprâncene dese, ascuţite. Gura ei ca o pungă se deschidea şi se închidea fără încetare. Când râdea, i se vedeau dinţii rari, pe care muierea îi ascundea cu un bariz ce-i ţinea capul înfăşurat. Viţe cenuşii de păr îi scăpau de sub legătura prost făcută şi-i cădeau peste obraz. Şi le îndrepta repede, mai se bătea cu palmele ei osoase pe genunchii ascunşi sub o fustă neagră, largă şi încreţită.

— Numai să ai grijă de el, spunea, e cam pădureţ, şi mă uit la tine, maică, biserică de fată eşti… e zgârcit, dă-l pe brazdă, învaţă-l cu o mâncare bună, cu o cămaşă ca lumea pe el. De-astea nu prea ştie, a fost crescut greu… Altfel, pâinea lui Dumnezeu. O să vezi dumneata ce fel de om ai luat.

Şi-a mai turnat rachiu, l-a sorbit cu ochii ascuţiţi de plăcere şi şi-a şters gura cu colţul barizului. A băut şi maică-sa, a gustat şi ea în cele din urmă. Până seara, au mai pus ţara la cale. Cocoşata a povăţuit-o ce să facă după cele ce se întâmplaseră, lucruri de-ale lor, femeieşti.

Stere tot mai chefuia cu Grigore şi gunoierii. Goliseră damigeana şi începuseră să vorbească mai tare. Au pus de mâncare. Odăile se luminaseră. Au dat să-l cheme pe cârciumar, dar a gunoierului le-a spus:

— Pe bărbat să-l laşi în banii lui când îi e a petrecere. Eu ştiu de la al meu. Mă calcă în picioare dacă mă amestec când e la un pahar.

Cerul coclise. Mirosea a gunoi ars. Grigore aprinsese un foc înăbuşit. Limbile lui izbucneau din când în când şi aruncau scântei. Auziră pasul bărbatului.

— Păi eu mă duc, zise Aglaia.

Stere fluiera. Intră închizând uşa. Femeile simţiră mirosul de ţuică. Bărbatul se ţinea drept. Se aşeză lângă Lina. Soacra se ridică şi spuse că pleacă. Cârciumarul o rugă să mai rămână să mănânce cu ei, dar ea nu voi. O sărută pe Lina şi o ţinu multă vreme la piept, umezindu-i obrazul cu lacrimi.

— Să fii cuminte, fata maichii. S-asculţi. Mâine am să vin cu taică-tu pe aici, să-mi spui dacă nu ţi-a fost urât…

Negustorul o duse până aproape de casă, peste maidan, ferind-o de câini.

Când se întoarse, nevasta aşezase masa. Mâncară amândoi, în tăcere. Când terminară, el întrebă:

— Ţi-e somn?

— Nu. O să mă mai uit afară.

Stere tăcu mâhnit. O auzi cum trece. Rochia ei foşnea. Se descălţă. Căută ligheanul şi-l umplu cu apă. Îşi muie picioarele, oftând uşurat, îl strânseseră pantofii şi baia rece îl liniştea. De afară se auzea vocea lui Grigore.

Era bine. Se gândi la tot ce i se întâmplase de la venirea lui în Cuţarida şi se apucă să numere banii strânşi la nuntă. Puse miile una peste alta, adună sutele de metal într-un săculeţe de pânză, sugrumându-l la gură, ridică perna şi acoperi totul. Stinse apoi lampa şi îşi aşteptă înfrigurat nevasta, speriat că n-o să mai vină. Îi trecu o clipă prin gând că ea a plecat peste maidan. Se uită afară.

Lina şedea rezemată de scânduri, privind cerul. Trecu o ceată de câini, muşcându-se şi lătrând. Ea îi auzi multă vreme, fugind peste mahalalele vecine. Pământul sclipea şters. Spre marginile gropii se ivi o linie albicioasă, întortocheată şi lungă. Plânse adânc, în tăcere, din tot sufletul, ca un om singur, pierdut de ai săi, părăsit pentru totdeauna şi, când i se uscară lacrimile, intră, uitând uşa dată de perete.

Se auzeau greierii, târâind tare şi ascuţit.

Femeia se aşeză pe marginea patului, obosită. Stere îi simţi mâna pe cearşaf. Nu spunea nimic, ca şi când n-ar fi fost acolo…

Vara pleca. Groapa era adâncă şi verde. Vântul culcase ierburile sălbatice. Frunza măselariţei începea să îngălbenească. Gheorghe ştia răcoarea asta care-i înfiora pielea şi cerul ostenit, stins, cu lungi scame fumurii. Şobolanii ieşiseră din găurile lor şi mişunau înfriguraţi, târându-se după urmele sărace ale soarelui. Hoţul scuipa în silă. Erau mari, graşi, cenuşii ca fierul, cu cozile năpârlite.

Alături, pungaşii suceau babaroasele.