Stăpânul mesteca zarurile în pumnul lui mare şi negru şi privea întunecat pământul bătătorit cu palmele.

— Doi-doi! spuse Oacă şi-şi trecu mâneca zdrenţuită pe sub nas.

Ceilalţi fumau pe vine împrejur, aşteptându-şi rândul.

— Pară-n coadă!

— Şase-cinci… mormăi Nicu-Piele, aruncând în ţărână un chiştoc uscat.

Sandu zvârli un ban de doi lei şi se mai căută în fundul nădragilor. Fruntea i se brobonase de sudoare. Îşi mişca repede spatele ca de mâncărime şi se uita drept în ochii lui Bozoncea. Acesta apucă oasele îngălbenite şi tocite pe margini. Între picioarele caramangiilor se strânseseră o grămadă de piese de aramă, la care trăgeau cu coada ochiului toţi. Gheorghe se ridică dându-l la o parte pe ucenic:

— Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!

Sub malul surpat, vântul obosea. Se auzea numai fâşâitul aglicei culcate de furia lui, şi pe faţa bălţii se vedeau valuri mici, zbuciumându-se.

Stăpânul desfăcu pumnul şi zarurile căzură.

— Parà-ndărăt!

— Ce vine…

— Şase-şase…

— Perechi! mai spuse unul, şi mâna norocosului strânse paralele cu praf cu tot.

Mână-mică se aşeză de-a binelea. Bozoncea abia atunci râse, icnind:

— V-am curăţat, puişorilor…

Şi se scutură pe fundul pantalonilor.

Seara cădea repede. Urmele soarelui se şterseseră. Gunoiul luneca tăcut, surd, aşezându-se mai jos în straturi.

Hoţii se adunară. Erau cinci. Patru caiafe şi ucenicul. Tunşi, cu chipuri negre, tăiaţi în obraz. Gheorghe aprinse un foc de vreascuri. Flăcările se târâră o clipă la picioarele lor desculţe şi pâlpâiră.

— Tu eşti Paraschiv? îl întrebă pe cel tânăr Bozoncea.

— Eu, se băgă el mai în sufletul pungaşilor.

Hubărul îl măsură dintr-o ochire. Ucenicul avea un trup subţire de fată mare şi o privire ascuţită, ageră.

— De zulit, ai mai zulit la viaţa ta? se amestecă şi Oacă, suflându-şi nasul.

— Da.

— O fi găinar d-ăia de ciordeşte corcoviţe şi le mănâncă fofeaza… aruncă în batjocură Sandu-Mână-mică şi-i scuipă între picioare.

Cel tânăr nu-l privi. Gheorghe îl trase deoparte.

— Nu-i băga-n seamă, bijboc, fac pe şmecherii, au uitat când au venit în gaşcă. Nu ştiau nici să umble.

Paraschiv auzi groapa. Locul era tainic. Cerul de deasupra se încenuşa. Îi fu frică de haidamacii ce-l preţuiau din priviri, hoţi bătrâni toţi, duşi pe la puşcării. Tăiaseră sare la viaţa lor şi luaseră oameni în cuţit.

Lumina apusului se stingea în apa bălţii. Flăcările uşoare, roşcate ale focului jucau în unda ei verde. Spre margini, acolo unde rămânea numai un noroi pierdut, subţire, cu o iarbă deasă şi întunecată, fiartă în dogorile verii, alunecau într-o parte şi-n alta cutii de tablă ruginite, scufundate în clisa vânătă. Peste capul lor trecură muştele, o pânză de bâzani, albaştri şi graşi cât greierii. Aerul suna sub lamele aripilor.

— Cu suriul ştii să dai? mai întrebă Stăpânul cu glas răguşit, şi o clipă cercelul de argint, legat cu aţă roşie de ureche, sclipi în lumina focului.

Avea nişte ochi mohorâţi şi blânzi, mai negri şi mai adânci. Era spătos şi pe obrazul muncit, stâlcit în bătăi, nu se citea nimic. Mişca greu palmele mari şi cu degetele îşi aruncă mai spre ceafă şapca unsuroasă. Când se urnea, în buzunarele largi îi sunau creiţarii câştigaţi la barbut. În picioare purta pantofi în două culori: alb şi roşu, legaţi cu şireturi de piele, ca orice staroste de hoţi.

Paraschiv scoase de sub brâul de piele un şiş lung, cu lama ascuţită, îndoit la vârf.

— Doi am tăiat cu el în Mandravela! spuse cu glas subţire. Am lucrat cu Mafoame, ăl de dădea găuri în Calea Rahovei.

Nicu-Piele apucă uşor cuţitul, îl întoarse şi pe-o parte, şi pe alta, îi trecu lama de oţel pe limbă şi clipi din ochi, strâmbându-se:

— Mişto cosor, să n-am spor! De unde l-ai pescuit? Oi fi neam de caramangiu şi-ai moştenit sculă bună…

Focul pâlpâia la picioarele lor, gata să se stingă. Gheorghe mai aruncă un pumn de talaş şi lumina crescu. Cerul bolovănos aluneca tăcut peste malurile sălbatice. Culoarea lui se întunecase spre margini şi ucenicul văzu primele stele. Mirosea a bălegar încins şi se gândi că pe undeva pe aproape trebuie să fie vreo herghelie. Smulse o mână de iarbă afânată şi simţi în palme sucul ei lipicios. Pungaşii nu mai spuneau nimic.

Stătuse şi vântul. Rar se mai auzea pipirigul lovindu-şi tulpinile la cea mai mică adiere.

În cele din urmă, Bozoncea îl întrebă pe Oacă:

— Mă, pământ de flori, zici că neica l-a adus?

— Da, spuse acesta, şi se aşeză pe vine lângă focul cel mic.

— Să nu fie vânzare, că pe toţi vă tai cu mânuşiţa mea… Mi s-a urât cu pârnaia…

— Nicio grijă, Stăpâne, adăugă Gheorghe, e de-al nostru, uită-te la cazmaua lui, mână de şuţ, nici vorbă. Îl iau în garanţie, să-l învăţ, că-i tânăr şi-al dracului, pisică, nu altceva. Este, bă guguştuc?

Paraschiv râse şi-i privi pe fiecare. Îi plăceau ochii bătrânului, care-l bătu pe umăr:

— Al meu eşti, puţă!

— Al dumitale, îngădui ucenicul.

— O să te punem la probe, la noapte, să te vedem…

— Ştii să mangleşti cai? Gloabe? aruncă Mână-mică.

— Fac orice…

— Bine, încheie hubărul şi strigă lui Nicu-Piele: Pune mămăliga aia la fiert şi adu drojdia să ciocnim cu bidiviul!

Nicu cără un săculete plin cu mălai şi un ceaun, pitite în mărăcini. Le aşternu în faţa lor. Oacă plecă după apă. Alerga aplecat într-o parte şi trupul lui scund se mistui repede în întunericul abia lăsat.

— Da neamuri ai? mai cercetă Bozoncea.

— Nu, zise ucenicul. M-a făcut mama de fată şi a murit de oftică. Mai mult nea Florea m-a ţinut din pomană. Fur de când mă ştiu…

— Eşti de-ai noştri, necăjit, vai de vieţişoara ta… se mili Sandu.

Nicu-Piele aşternu nişte pirostrii afumate pe pământul tare, deasupra focului. Sosi şi Oacă cu un bidon plin, deşertându-l în ceaun. Gheorghe aruncă un pumn de talaş peste flăcări.

Vântul se iscă iar. Se încorda în trestiile înalte şi drepte, care sunau ca un ţambal.

— Vine toamna! suspină unul.

— Ne strânge, s-a dus binele…

Paraschiv auzi glasul bătrânului, domol şi cald. Gheorghe turnă mălaiul şi începu să mestece mămăliga. Un miros bun se răspândi împrejur. Oacă urcă sub malul scobit, să mai aducă ceva. În mâna lui Bozoncea străluci o sticlă albă, lunguiaţă. Ucenicul îl văzu cum soarbe cu sete, dând-o peste cap. Beregata lui arsă de soare se smucea repede şi cămaşa subţire de mătase roşie i se desfăcuse la piept, lăsând dezgolită pielea păroasă, plină de tatuaje.

Apoi rachiul trecu din mână în