mână. Nicu-Piele bău de-a-n picioarelea, răscrăcărat peste umbrele focului. Era înalt cât malul, numai oase, şi când lăsă mâna în jos, ceilalţi văzură sticla golită pe jumătate.

— Ăsta are înghiţitura mare, spuse într-o doară Mână-mică.

Gheorghe nu bău.

— Ia Treanţă, îl îndemnă starostele, ia, că n-o să-ţi cadă dinţii.

Codoşul dădu din umeri şi răsturnă mămăliga fierbinte pe un fund de lemn. Sandu aruncă deasupra un strat de brânză frământată cu mâna. Palmele hoţilor apucară câte o bucată. Îi lăsară şi noului-venit. Un strat de drojdie pe fund şi o bucată caldă de mămăligă, din care ieşeau aburii.

— Potoleşte, nenică! îl îndemnă ăl bătrân. Aşa mămăligă nici la mă-ta n-ai halit. Să-ţi baţi copiii!

Lui Paraschiv îi era foame. Înghiţi cu lăcomie şi aşteptă să isprăvească şi ceilalţi.

— Bună?

— Bună.

— Ţine de cald?

— Ţine.

— Pâine pe blană!

Peste groapă căzuse o podoabă de noapte, albastră şi rece. Ucenicul auzi iarba foşnind. Lângă el lipăia Sandu, aducând sub braţe doi pepeni lunguieţi şi grei.

— Ia desertul, neamule, spuse, aşternându-i pe pământ. Stăpânul îi despică dibaci, şi miezul roşu, plin de seminţe, fu îmbucat cu lăcomie.

— Îţi place la noi? întrebă Piele rânjind.

— Îmi place, râse şi tânărul.

Paraschiv adulmecă locul şi nu-i mai ascultă. Îl aştepta pe Florea, şi acesta nu mai venea. Focul abia se vedea. Bătrânul îl înteţi cu buruieni uscate şi un fum gros se răspândi împrejur. Pungaşii se apucaseră iar de barbut. Oacă, cel mai mic, şedea deoparte, că se curăţase, şi ronţăia seminţe. Lângă flăcări, bătătoriră pământul cu palmele, şi Bozoncea scoase zarurile.

De data aceasta, meşter se dovedi codoşul. Scuipă şi-şi făcu semnul crucii, că era bisericos. Babaroasele cădeau clănţănind în praf. Hoţii priveau cu ochii aprinşi norocul.

— Şanu-Brăila! spuse unul.

— Perechi! mârâi alături Piele.

Bozoncea strânse oasele, râse cu toată gura lui frumoasă de i se văzură dinţii albi şi puternici; ascultă la ureche sunetul lor dulce şi tainic şi le zvârli.

— Doi-una! zise după aceea supărat.

Aruncă şi Piele.

— Tăiete! îl opri Sandu şi se răsti la el: Bă, nu jucăm arşice, nu le da-n paguba noastră…

Golanul le mai răsuci odată.

— Parà-n coadă!

— Trei-trei…

Jocul se îndârjea. Se apropie şi ucenicul. Şeful îi spuse, văzându-l jinduit:

— Tu nu te-arunci? Ori n-ai marafeţi?

— Ba am.

Îi făcură loc. Gheorghe strânse leii de aramă şi-i aruncă în fundul nădragilor. Oacă îşi perpelea nepăsător tălpile la para focului. Prin genunchii sparţi ai pantalonilor soldăţeşti i se vedea pielea negricioasă. Dogoarea plăcută îi făcea somn. Începu să cânte ca să-şi sperie lenea:

 

Foaie verde trei spanace,

Fă-mă, Doamne, ce m-oi face,

Fă-mă raza stelelor,

Deasupra cazărmilor,

Ia patagda, patagda, patagda…

 

Mai scuipă două seminţe şi o luă de jos, cu o voce dulce:

 

Şi-o să vorbesc cu colinelul

Să nu-mi bată mititelul,

Să nu-l puie de plantoane,

Că e mititel şi-adoarme,

 

Să nu-l puie înainte,

Că e mic şi fără minte,

Prăpădeşte gloanţe multe,

Ia patagda, patagda, patagda…

 

Lângă el pe peticul bătătorit se adunau piesele de doi lei, grămadă. Paraschiv avea mână bună. Luase de trei ori şi ăl bătrân se uită la el pe sub sprâncene:

— Ai fermece-n labă, le potriveşti, ai?

Aruncară de câte două ori. Bozoncea pierdea şi fuma oţărât, trăgând fumuri dese pe nas, dintr-o Mărăşească.

•

Până spre ziuă, tot Gheorghe îi lăsă lefteri. Oacă adormise lângă ei şi se zbuciuma în vise. Florea tot nu mai venea să le vândă pontul.

În noaptea aia l-au cercetat pe Paraschiv dacă i s-a urât cu binele, dacă auzise de poliţie şi de om mort, dacă se pricepea să taie un buzunar fără să-l simtă nici Dumnezeu cu îngerii lui din cer, dacă a văzut sânge şi dacă e mut ca mormântul?

Vorbea mai mult Sandu, că ceilalţi cucăiau de somn. La urmă, şuţul a început să se laude că o să-l înveţe meserie, să ţină minte, că el, Mână-mică, i-a dibăcit ce-i aia furat şi câte altele, de nu se mai oprea.

Dar cine să-l ştie pe ucenic, ce zăcea în el şi ce făcuse la viaţa lui? Cel tânăr îşi spuse: „Staţi voi numai oleacă să v-arăt eu, m-oţi crede vreun husăn, ai?” Şi râse uşor pe sub mustaţa bălană, care-i umbrea buzele subţiri.

Când se lumină veni şi Florea, năduşit şi supărat, spunându-le că abia noaptea viitoare or să aibă de lucru.

— Ai scăpat, uşchitule, spuse Oacă, încă buimac de somn, da te-om vedea noi…

Se întinseră apoi liniştiţi sub mal, unde era mai adăpost de frigul dimineţii. O ceaţă albă se lăsase peste pământul uscat. Sus, la rampa de gunoaie, ardea un felinar unsuros. Se auziră lătrături de câini depărtate şi pe malul înalt se iviră primii gunoieri, care deşertară resturile oraşului zvârlind gunoiul cu lopeţi înguste.

— Tu n-ai o treanţă mai groasă pe tine? Un parpalac, că vine iarna? îl întrebă Florea pe Paraschiv.

— Nu-i nevoie. Nu mi-e frig.

— Ei, cum ţi se pare?

— Ceată bună, poţi să mănânci o pâine ca lumea. Că mi s-a urât să tot trag nădejde…

Soarele se ridica greoi şi căldura lui le încălzi trupurile. Cârcotaşii dormeau duşi alături, cu picioarele strânse sub ei.

Vântuleţul dimineţii se juca în firele negre de păr de pe pieptul puternic al lui Bozoncea.

•

De cu ziuă, Florea le spuse că în noaptea aia trebuiau să vină la groapă nişte căruţaşi cu iepe de şişic, să le dea în călăreală la armăsarii unuia, moş Leu, de păzea într-un bordei averea primăriei de la rampa de gunoaie. Treaba se făcea pe şest, să nu afle statul şi să-i puie la impozite. Caii păzitorului tot cai erau vrea să zică, în putere şi cu sămânţă bună. Nu era cârlană sau hâţă în groapa lui Ouatu să nu le fi îmborţoşat ei cu steaua şi cu puterile lor. Pungaşul ştia şi preţul: douăzeci de lei de bucată. Banul şi harul. Tocmai dincolo de locul lor, peste baltă, sub malul mâncat îşi ţinea omul ginerii, într-un ţarc de lemn, plin de balegă