şi de dudău veşted. La lumina soarelui, văzuseră coamele lucioase şi le auziseră nechezatul mândru şi răsunător. Cale de o jumătate de ceas de la ascunzişul lor, să mergi peste trestii, prin nişte tufişuri de nu-i vedea nici pasărea, prin inima locului pustiu. Ăl tânăr, pentru că era mai sprinten, trebuia să lege iepele la un loc şi, când o da Stăpânul semn, să se urce în cârca uneia şi să le mâie spre câmpul Cuţaridei, la drumul Dudeştiului, peste maidane, cu Gheorghe de ajutor. Ceilalţi rămâneau în treabă, dacă s-ar fi ivit greutăţi. Căruţaşii, îi ştia Florea, erau cam cheflii şi or să petreacă în bordei, bând aldămaşul în cinstea mireselor. Numai ucenicul să fie priceput şi cu mână uşoară, să nu-l simtă ageamiii.

— Las’ pe mine, nene Floreo! spuse el după ce auzi ce are de făcut. Eu le sunt naş. Numai dumneavoastră să-i ţineţi în şişuri dacă s-or întinde la vorbă.

— Treanţă! strigă Bozoncea la cel bătrân. Auzi ce spune dumnealui…

Hoţii râseră cu înţelegere.

•

Spre seară, o promoroacă aurie scălda fundul gropii. Vântul, ca briciul. Au plecat câte unul. În urmă rămăseseră Gheorghe cu ucenicul. Noaptea veni repede, umedă şi senină. Îşi împărţiră locurile. Paraschiv ţinea tira la un dâmb, în drumul căruţelor, lângă rampă. Sub ei se vedea lumina bordeiului şi în ţarcul întunecat se mişcau umbre mari. Armăsarii sforăiau înfioraţi. Pungaşii auziră copitele potcovite bocănind şi nechezatul unuia mai neastâmpărat. Apoi se lăsă linişte. Aşteptară aşa, vreme de un ceas, culcaţi pe burtă, ronţăind fire uscate de buruiană.

Cerul se limpezea peste malul de pământ. O dungă zăpezie se ivea tăind marginile. Crăcile subţiri ale salcâmilor se desluşiră. Balta putredă luci. Peste groapă trecură brabeţi. Auziră lunecarea tăcută a gunoaielor pe râpi. Cornul roşu al lunii iscodi marginile cerului. Priviră într-acolo. Parcă se destrăma. Dungi subţiri se împleteau în braţele pomilor. Iarba albise. Pe deasupra plutiră aburii fundului. Nişte câini lătrară în depărtare. Un zgomot surd de căruţe zdroncăni pe drumul plin de praf.

Veneau.

Paraschiv simţi cotul codoşului în muşchi.

— Acum.

Şinele de fier ale roţilor răsunară aproape.

— Ho, tată, ho! opri primul.

— Aici e, bă?

— Aici.

— Na, boală, stai, Lolica!

Glasurile se amestecară. Cel care cunoştea strigă spre bordeie:

— Mă, moşule, măăă! mai ieşi, măăă, afară, că ţi-au venit peţitorii…

Ceilalţi râseră în întuneric. Desfăceau chingile şi zăbalele. Acestea luceau scurt în lumina roşie a lunii. O iapă puţină se baliga cu nepăsare.

Gheorghe şuşoti:

— Când le-or aduce înapoi, te strecori pe colea şi le dezlegi uşurel! Ti-e frică de cai?

— Nu.

— Să iei câte o mână de fân de la curu căruţii şi să le pui sub bot.

Căruţaşii coborau ţinând animalele de căpestre. De jos, se auzi nechezatul întărâtat al armăsarilor. Moş Leu lumina cărarea îngustă cu un felinar.

— Tu eşti, Suleo?

— Eu, unchiaşule.

— Ai adus prinţesele?

— Le-am adus. Le-o fi şi lor.

Iepele băteau din picioare şi se opinteau pe drumul alunecos.

— Băgaţi-le-n ţarc, pe aici, se mai auzi vocea celui de la groapă.

Le sloboziră. Ciotul lunii se făcuse galben. Malurile căpătară umbre măreţe. Paraschiv se ridică în mână. Armăsarii turbaseră. Alergau în loc şi se izbeau de lemnul gardului. Căruţaşii îmboldeau iepele spre poarta deschisă:

— Haide, haide, tată, hii!

Se auzeau sforăituri şi icneli. Când intrară toate, moşul închise poarta, răsuflând uşurat. Armăsarii se ridicară în două picioare şi nechezară de se cutremură groapa. Ocoliră în goană iepele cu coamele zbârlite şi le loviră cu copitele. Urmă o învălmăşeală, şi ucenicul văzu încordarea trupurilor roşcate şi negre, năduşite. Caii se muşcau şi-şi loveau gâturile puternice.

Căruţaşii alergau pe marginea ţarcului, strigând:

— Aşa, Lolica, aşa!

— Garoafa, na la tata, na, nu-ţi fie frică… Na…

— Lasă-l, boala dracului, că-ţi face bine…

Moş Leu îşi îndemna armăsarii trăgând cu furie dintr-o lulea, în care ardea un miez roşu de tutun, aprins:

— Împroaşc-o, Surule! Nu te lăsa! Aşa, Ilie, călăreşte-o, dă-i bine! Aha, ha, acum, na, slobozeşte-te, aha, hi, nu… Cârlane, n-o lăsa, ai ostenit, ai, calu tatii, aşa, dumicatul cui te-a făcut, ei, aşa…

•

Pe urmă iepele fură gonite să pască. Armăsarii încă nechezau. Picioarele lor subţiri şi lucioase tremurau în bătaia lunii. Îşi muşcau cozile din când în când. Oamenii râdeau, rezemaţi de codilele bicelor.

— Straşnici armăsari ai, moşule! zise unul.

— Ehe…

— Parcă-s hrăniţi cu iarbă-mare.

— Mănâncă o căruţă de fân şi tot nu-i ajunge unuia.

Dinţii iepelor mestecau într-una.

Căruţaşii le adunară, mânându-le spre căruţe. Ele ar fi vrut să mai pască şi se codeau. Biciuştile sunau prin aerul rece:

— Haide, Lola, intră dracii-n tine, m-auzi? Hi!

— Hop, boala dracului, că te-ai pricopsit.

— Na.

Gheorghe îi mai dădu un cot ucenicului. Bozoncea le făcuse semn.

— Acum să te vedem, pulică!

Se auzeau zăbalele izbind în măselele iepelor. Cârlanii care nu coborâseră mâncau liniştiţi fânul de la picioare. Întorceau numai capul cu lene şi iar se aplecau. Paraschiv numără căruţele. Erau şase, una lângă alta. Oamenii căutară sub paiele de pe fund şi scoaseră câteva sticle de rachiu.

— Hai să ne cinstim naşul! se auzi o voce înfundată.

Coborâră.

Ucenicul era neliniştit. Gheorghe îi spuse:

— Ai răbdare. Lasă-i să se matolească niţel.

Din groapă nu se auzi multă vreme nimic. Se potoliseră şi armăsarii. Bozoncea se târî până la ei.

— Acum, Paraschive! şopti.

Trecuseră trei sferturi de ceas şi le amorţiseră oasele. Pământul era rece. Cel tânăr se ridică uşor şi vesel. Animalele îl simţiră. Ridicară gâturile, sunând din căpestre. Merse drept la iepele din faţă, apucă o mână de fân de sub picioarele lor şi le mângâie coama umedă.

— Lolica, na, Lolica! şopti pungaşul, neştiind dacă nimerise.

Şi se apucă să le desfacă legăturile. Treaba merse repede. Hamurile cădeau fără niciun zgomot în praful drumului şi Paraschiv le puse numai câte o frânghie subţire în jurul gâtului, ca să le ţină la un loc.

Când trecu la a doua căruţă, o iapă necheză speriată. Ucenicul se făcu mort lângă roţi. Gheorghe trăgea perechea dezlegată spre câmp, la adăpost. Cel tânăr mai încercă o dată. Animalele se liniştiseră. Mâna hoţului le pipăia dibaci boturile calde şi ochii lăcrămoşi.

De jos nu se simţea nimic. De patru ori târî codoşul perechile, legându-le căpăstru lângă căpăstru.

A cincea oară, Paraschiv dădu peste un cârlan sătul, care se lăsa greu. Simţind mână străină pe el, încercă să muşte şi lovi cu copitele. Caramangiul îi apucă zăbala rece şi-o răsuci. Fierul intră în gingiile calului şi acesta bătu aerul cu picioarele