— Lasă-l! strigă bătrânul neliniştit. Ia altul…

Pungaşul se încăpăţână. Îl lovi cu cotul sub greabăn şi-l dezlegă. Cârlanul se smuci într-o parte şi scăpă. Drept spre ţarc o apucă, unde simţise armăsarii nechezând şi aruncând din copite. Oacă îi sări înainte să-l ţină, dar era prea târziu.

Căruţaşii ieşiră repede afară pocnind din bicele lor lungi. Până să se dumirească, Paraschiv mai dezlegase un mârloi de mânz, blând ca un iepure, agăţat la coada unei căruţe.

— Fugi, ştii unde ne întâlnim! îi şopti Gheorghe. Lasă-i pe noi, că nu te ajung ei!

Cel tânăr se aruncă şi şuieră o dată năpraznic:

— Haida, hi, gloabelor!

Iepele o luară la goană speriate, peste maidanele pustii. Nu mergeau în acelaşi pas. Ucenicul le îmboldea harnic:

— Nii, uscăturilor! Hai, hai, hopa…

Şi le lovea cu picioarele desculţe pe cele mai apropiate, în burţile pline.

În urmă, mai apucă să audă un zvon surd de glasuri amestecate, de strigăte şi lovituri repezi.

•

Luna tocită se lăsase într-o parte spre câmpul Cuţaridei. Era răcoare şi noaptea de septembrie avea o limpezime strălucitoare. În depărtare se vedeau luminile Bucureştiului, ca un policandru atârnat de cerul jos. Numai aproape, spre mahalaua Filantropiei, pâlpâiau felinare cu gaz, chioare şi rare, pierdute sub oţetari sălbatici. În urma cailor rămânea o dâră lungă de praf, care se aşternea greu peste iarba scurtă a maidanelor. Drumul era lung şi pungaşul amorţise. Îl durea spatele şi i se făcuse somn, hâţânat pe şira ascuţită a calului. Mânzocul alerga sprinten alături.

Trecu de Tarapana, mai mult pe sub ulucile din margini, auzi vioriştii cântând încă chefliilor şi se aşternu la drum. Frumoasă noapte! Se dezmorţise puţin.

Simţi mirosul veşted al frunzelor de salcâm, scuturate şi împrăştiate. Ca să-i treacă de urât, începu să fluiere. Trapul uşor al mârţoagelor abia se auzea. A străbătut Cioplea şi de acolo a călcat peste nişte grădini de zarzavat neîngrădite, lăsând în urmă mahalalele.

Nici nu dăduse de ziuă când a sosit şi Gheorghe, ostenit şi dămfuit, dar vesel că scăpaseră cu bine.

— Se făcuseră ai dracului, auzi? Nu, că unul îl cunoaşte pe Stăpân: „Săriţi, striga, săriţi, c-a venit Bozoncea cu ai lui şi ne-a luat căişorii!… tu-i dumnezeul mamii lor!” I-a potolit el, starostele, nu le mai trebuie, şi doar asta nu voiam, să fie cu vărsare de sânge, dar ce să le faci? A trebuit să le dăm buzunări la burţi. Mi-a dilit unul o labă peste muie de nu mai vedeam. L-am împuns niţel, da tu venişi de mult?

— Să fie un ceas, două.

— Te-a ginit careva?

— Nici dracu nu era pe drum.

Bătrânul înconjură caii, le pipăi grumazurile şi dădu din cap:

— Marfă proastă. Trebuie să-i ţinem la îngrăşat ca să luăm ceva. Ăia ştiu să scoată sufletul din ei, şi-atât. Încolo, paşte, murgule, iarbă verde! Mama lor de nemâncaţi! Păi animalul, bă ucenicule, se ţine cu socoteală, trebuie să-i dai şi lui. Că şi maşina, n-o ungi? Ptiu, priveşte la iepşoara asta, numai coaste, te uiţi prin ea… Haide, că avem treabă.

Şi se urcă şi el.

S-au oprit tocmai în câmpul Dudeştiului, la un tăinuitor mai vechi. Erau albi de praf. Au bătut în poartă. A ieşit o huidumă de om, atunci sculat, cu ochii umflaţi de somn, într-o cămaşă lungă, întrebând:

— Care eşti, mă, acolo?

— Eu, Cocîrţă, am adus nişte gloabe, zise Gheorghe.

Gazda se scutură puţin, căscă şi deschise leneş poarta grea de lemn.

— Devreme o mai luarăţi azi! spuse, şi Paraschiv îi văzu dinţii galbeni şi rari.

Caii se înghesuiră speriaţi. Nu cunoşteau locul şi nechezau. Mânzul încercă s-o ia înapoi.

Omul le aşternu goroveală dinainte şi se îmbrăcă grăbit.

— Bună treabă făcuşi! îi spuse codoşului.

— Ce zici, câte bătrâne luăm pe ei?

Celălalt se scarpină în cap.

— De… Stai să-i vedem. Bozoncea unde-i?

— Pică şi el acum. Aduce de băutură.

Îşi aminti de Paraschiv:

— Da ăsta cine mai e?

— Ucenicul nostru. L-a adus Florea. Priceput. El i-a cărăbănit de sub nasul stăpânilor. Atinge-mă cu o ţigare!

Cel tânăr râse stingherit. Îl lăsară în mijlocul curţii. Într-o parte era un şopron părăginit, sub care aprinsese focul o muiere între două vârste, cu şorţ roşu dinainte.

Tăinuitorul îşi cunoştea meseria. Aduse o căldare şi fierse nişte var. Gheorghe îi da ajutor. Ţinea o pătură veche, plină de găuri şi aştepta. Când zeama albă dădu în clocot, zulitorul aşternu pe rând ţolul pe spinarea iepelor. Nevasta luase animalele de gât. Gazda turnă varul fierbinte în găurile păturii. Pielea cailor sfârâi, arsă. Părul lor frumos şi des se curăţa ca luat cu briciul. În locurile goale, rămăseseră câteva buboaie albe, din care mustea sângele. Iepele se smuceau nechezând, dar mâna puternică a femeii le stăpânea. Când scăpară, se întinseră rănite la soare, aşezându-se pe picioarele dinainte. Aveau în ochi o suferinţă tăcută şi de sub pleoape li se scurgea o zeamă limpede ca lacrimile. Numai mânzul scăpase. El zburda sătul prin ograda murdară.

— Bine c-am terminat! răsuflă Gheorghe uşurat.

Cocîrţă se spălă pe mâini şi veni spre ei.

Se aşezară pe buturugi.

Peste câmp, îi văzură şi pe ceilalţi sosind. În frunte era Stăpânul gonind, gonind. După el, ceata. Se înveseliră.

— Noroc! aruncă Bozoncea de departe, a nimerit ucenicul?

— Dacă l-a adus mandea! se fasoli ăl bătrân.

— Le-aţi făcut formele?

— În regulă.

Starostele cercetă gloabele, le pipăi rănile proaspete şi clătină mulţumit din cap.

— O să ne mai odihnim şi noi până le-o creşte părul. Dacă scoatem un preţ bun, avem biştari frumoşi!

— Le mărităm taman bine la târgul Oborului, se amestecă Oacă.

Faţa lui ciupită de vărsat se strâmbă într-un râs scurt.

— Şi cum a fost? întrebă tăinuitorul.

— Cum să fie? Ei ţipau şi noi îi cujbeam! rosti scurt, cum îi era obiceiul, Nicu-Piele.

— Leagă căţeaua, moară neferecată ce eşti!

— Mucles! Dă-te-n câştig!

Glasurile se ascuţeau, pungaşii vorbeau mai repede, înveseliţi. Oboseala se lăsa în picioare. Soarele strecurat prin şipcile putrede ale şopronului le încălzea spatele. Un câine mare şi lăţos se gudura la picioarele lui Gheorghe. Treanţă îi mângâia blana.

— Da de soilit unde soilim şi noi? întrebă Oacă.

— Haideţi cu mine, se ridică gazda, şi-i urcă într-o şură de paie uscate, peste care erau întinse preşuri curate.

Morţi au căzut. Tocmai a doua zi pe la prânz s-au sculat. S-au scuturat, au mai căscat, n-aveau ce face. În curtea plină de orătănii nu era nimeni. Caii sforăiau la soare.