Tânăra femeie îşi ascunse faţa în palme.

— O, domnule! îngăimă ea; te implor, nu da crezare aparenţelor!

— Nu cumva eşti laşă? exclamă Villefort cu dispreţ. Într-adevăr, am remarcat întotdeauna că otrăvitorii erau laşi. Eşti laşă, dumneata care ai avut groaznicul curaj de a vedea murind în faţa dumitale doi bătrâni şi o fată?

— Domnule! domnule!

— Eşti laşă ― continuă Villefort cu tot mai multă exaltare ― dumneata care ai numărat, unul câte unul, minutele a patru agonii, care ţi-ai făurit planurile infernale şi ţi-ai amestecat băuturile netrebnice cu o iscusinţă şi o precizie aşa de miraculoasă? Dumneata, care ai pus aşa de bine la cale totul, ai uitat cumva să calculezi un singur lucru: unde te putea duce dezvăluirea crimelor dumitale? O, aceasta este cu neputinţă; şi ai păstrat o otravă mai plăcută, mai subtilă, mai ucigătoare decât celelalte, pentru a scăpa de pedeapsa ce ţi se cuvenea... Nu e aşa că ai făcut asta?

Doamna de Villefort îşi frământă mâinile şi căzu în genunchi.

— Ştiu bine... ştiu bine, spuse el; mărturiseşti; dar mărturisirea făcută judecătorilor, mărturisirea făcută când vinovatul nu mai are încotro, nu scade întru nimic pedeapsa!

— Pedeapsa? exclamă doamna de Villefort. Pedeapsa, domnule? Ai rostit cuvântul acesta de două ori.

— Fără îndoială. Ai crezut că scapi pentru că erai de patru ori vinovată? Ai crezut că pedeapsa se va abate de la dumneata pentru că eşti femeia celui care o dă? Nu, doamnă, nu! Orice ar fi, eşafodul o aşteaptă pe otrăvitoare dacă, mai ales, cum îţi spuneam adineauri, otrăvitoarea nu a avut grijă să păstreze pentru ea câteva picături din cea mai sigură otravă a ei.

Doamna de Villefort scoase un strigăt sălbatic; groaza hidoasă şi neîmblânzită năpădi trăsăturile ei descompuse.

— O, nu te teme, doamnă, de eşafod! glăsui magistratul; nu vreau să te dezonorez, căci ar însemna să mă dezonorez pe mine; nu, dimpotrivă, dacă m-ai înţeles bine, vei înţelege că nu poţi muri pe eşafod.

— Nu, nu am înţeles; ce vrei să spui? bolborosi nenorocita femeie complet înmărmurită.

— Vreau să spun că femeia primului magistrat al capitalei nu va încărca un nume rămas fără pată cu infamia ei şi nu-şi va dezonora în acelaşi timp soţul şi copilul.

— Nu, nu!

— Doamnă, vei face o faptă bună şi pentru fapta aceasta bună îţi mulţumesc.

— Îmi mulţumeşti? Pentru ce?

— Pentru ce ai spus.

— Ce-am spus? Mi-e mintea zăpăcită; Doamne! Doamne! nu mai înţeleg nimic.

Şi se sculă cu părul răvăşit, cu buzele înspumate.

— Doamnă, ai de răspuns întrebării pe care ţi-am pus-o intrând aci: unde e otrava de care te serveşti de obicei, doamnă?

Doamna de Villefort îşi ridică braţele la cer şi îşi strânse convulsiv mâinile.

— Nu, nu! vociferă ea; nu, nu vrei asta!

— Ceea ce nu vreau, doamnă, este să pieri pe un eşafod, înţelegi? răspunse Villefort.

— Domnule, îndurare!

— Ceea ce vreau este să se facă dreptate. Eu sunt pe pământ ca să pedepsesc, doamnă, adăugă el cu o privire învăpăiată; oricărei alte femei, fie ea şi o regină, i-aş trimite călăul; cu dumneata însă voi fi milostiv. Dumitale îţi spun: nu-i aşa, doamnă, că ai păstrat câteva picături din otrava dumitale, cea mai plăcută, mai promptă şi mai sigură?

— O, iartă-mă, domnule, lasă-mă să trăiesc!

— Eşti laşă! spuse Villefort.

— Gândeşte-te că sunt soţia dumitale!

— Eşti o otrăvitoare!

— Pentru numele cerului...

— Nu!

— În numele dragostei ce mi-ai purtat...

— Nu! nu!

— În numele copilului nostru! O, lasă-mă să trăiesc pentru copilul nostru!

— Nu, nu, nu, îţi spun! Dacă o zi te-aş lăsa să trăieşti, l-ai ucide poate şi pe el ca şi pe ceilalţi.

— Eu să-mi ucid fiul? strigă mama sălbatică năpustindu-se spre Villefort; să-l ucid pe Edouard al meu? Hahaha!

Şi un râs groaznic, un râs de demon, un râs de nebună încheie fraza, pierzându-se într-un răget sângeros.

Doamna de Villefort căzuse la picioarele soţului ei.

Villefort se apropie de ea.

— Gândeşte-te, doamnă, spuse el, că dacă la întoarcerea mea nu s-a făcut dreptate, te denunţ cu propria mea gură şi te arestez cu propriile-mi mâini.

Ea asculta, clătinându-se, doborâtă, zdrobită; numai ochii trăiau într-însa, mocnind un foc cumplit.

— Mă înţelegi, glăsui Villefort; eu mă duc să cer pedeapsa cu moartea contra unui asasin... Dacă te mai găsesc în viaţă, te vei culca astă-seară la Concièrgerie.

Doamna de Villefort scoate un oftat, nervii i se destinseră, se prăbuşi zdrobită pe covor.

Procurorul regal avu parcă o pornire de milă, o privi cu mai puţină severitate şi înclinându-se uşor în faţa ei:

— Adio, doamnă! spuse el tărăgănat. Adio.

Cuvântul căzu asemenea cuţitului ucigător peste doamna de Villefort. Ea leşină.

Procurorul regal ieşi şi, ieşind, încuie uşa de două ori.

Capitolul XXXV   Juraţii

Afacerea Benedetto, cum se spunea pe atunci la tribunal şi în societate, stârnise o enormă senzaţie. Cunoscut la Café de Paris, pe bulevardul de Grand şi la Bois de Boulogne, falsul Cavalcanti făcuse numeroase relaţii cât stătuse la Paris în cele două-trei luni de splendoare. Ziarele istorisiseră diversele popasuri ale parvenitului în viaţa elegantă şi în viaţa de ocnă; rezulta de aci cea mai vie curiozitate, în special printre cei care îl cunoscuseră personal pe prinţul Andrea Cavalcanti; de aceea, în special aceştia erau hotărâţi să înfrunte orice pentru a-l vedea pe banca acuzaţilor pe domnul Benedetto, asasinul tovarăşului său de lanţ.

Pentru mulţi oameni Benedetto era, dacă nu o victimă, cel puţin o eroare a justiţiei: domnul Cavalcanti-tatăl fusese văzut la Paris şi se aşteptau toţi să-l vadă arătându-se din nou pentru a-şi reclama ilustrul vlăstar. Numeroase persoane care nu auziseră niciodată vorbindu-se despre faimoasa îmbrăcăminte cu care el debarcase la contele de Monte-Cristo, se simţiseră izbiţi de aerul demn, de nobleţea şi de ştiinţa într-ale lumii, pe care le arătase bătrânul patrician care ― trebuie spus ― părea un senior desăvârşit din toate punctele de vedere ori de câte ori nu vorbea şi nu făcea aritmetică.

În ce-l priveşte pe acuzat, mulţi îşi aminteau că l-au văzut aşa de simpatic, de frumos, încât preferau să creadă că la mijloc e maşinaţia vreunui duşman, aşa