cabinet Villefort auzi zgomotele succesive care constituie, pentru a spune astfel, viaţa casei; uşile trântite, zornăitul soneriei doamnei de Villefort care îşi chema camerista, primele strigăte ale copilului, care se scula voios aşa cum se scoală de obicei făpturile de vârsta lui.

Villefort sună la rându-i. Valetul cel nou intră la el şi îi aduse ziarele.

O dată cu ziarele aduse şi o ceaşcă cu ciocolată.

— Ce mi-ai adus aici? întrebă Villefort.

— O ceaşcă cu ciocolată.

— N-am cerut-o. Cine se interesează de mine?

— Doamna; mi-a spus că domnul va vorbi fără îndoială mult astăzi în procesul de asasinat şi că are nevoie să prindă puteri.

Şi valetul depuse pe masa de lângă canapea, masă ca toate celelalte încărcată cu hârtii, ceaşca de argint aurit.

Valetul ieşi.

Villefort privi o clipă ceaşca, cu un aer posomorât, apoi, deodată, o luă cu o mişcare nervoasă şi sorbi dintr-o înghiţitură conţinutul ei. S-ar fi zis că nădăjduia că băutura este ucigătoare şi că el chema moartea ca să-l scape de o obligaţie ce-i poruncea un lucru mult mai greu decât acela de a muri. Se ridică apoi şi se plimbă prin cabinet, cu un zâmbet care i s-ar fi părut teribil celui ce l-ar fi privit în momentul acela.

Ciocolata era inofensivă şi domnul de Villefort nu simţi nimic.

La ora dejunului, domnul de Villefort nu se arătă la masă. Valetul intră iarăşi în cabinet.

— Doamna îl înştiinţează pe domnul, spuse el, că au sunat orele unsprezece şi că şedinţa e la amiază.

— Ei şi? exclamă Villefort.

— Doamna şi-a făcut toaleta: e gata şi întreabă dacă îl va însoţi pe domnul.

— Unde?

— La tribunal.

— De ce?

— Doamna spune că doreşte foarte mult să asiste la şedinţă.

— A, doreşte asta? spuse Villefort cu un accent aproape înfricoşător.

Servitorul se trase un pas înapoi şi spuse:

— Dacă domnul doreşte să iasă singur, îi voi comunica doamnei.

Villefort rămase o clipă tăcut; îşi scărpină cu unghiile obrazul palid, înconjurat de barba neagră ca abanosul.

— Spune doamnei, răspunse el în sfârşit, că doresc să-i vorbesc şi că o rog să mă aştepte la domnia sa.

— Da, domnule.

— Pe urmă înapoiază-te ca să mă razi şi să mă îmbraci.

— Numaidecât.

Valetul dispăru, apoi reapăru, îl bărbieri pe Villefort şi-l îmbrăcă solemn, în negru.

Pe urmă, după ce sfârşi:

— Doamna a spus că îl aşteaptă pe domnul de îndată ce termină, glăsui el.

— Mă duc.

Şi Villefort se îndreptă, cu dosarele sub braţ, cu pălăria în mână, spre apartamentul soţiei sale.

Se opri un moment la uşă, ştergându-şi cu batista sudoarea care curgea de pe fruntea-i lividă.

Apoi împinse uşa.

Doamna de Villefort stătea pe o canapea, răsfoind cu nerăbdare ziare şi broşuri pe care tânărul Edouard se amuza să le rupă înainte ca mama lui să fi avut timp de-a termina lectura. Ea era complet îmbrăcată pentru ieşire; pălăria o aştepta pe un jilţ; îşi pusese mănuşile.

— A, iată-te, domnule! glăsui ea cu vocea-i naturală şi calmă; vai, eşti palid, domnule. Ai lucrat iarăşi toată noaptea? De ce n-ai venit să dejunezi cu noi? Ascultă, mă iei, sau mă duc singură cu Edouard?

Precum vedeţi, doamna de Villefort înmulţise întrebările pentru a obţine un răspuns; dar domnul de Villefort rămăsese, la toate întrebările ei, rece şi mut ca o statuie.

— Edouard, spuse Villefort fixând asupra copilului o privire poruncitoare, du-te de te joacă în salon, dragul meu; trebuie să vorbesc mamei tale.

Văzând ţinuta lui reţinută, tonul hotărât, introducerea ciudată, doamna de Villefort tresări.

Edouard ridicase capul; se uitase la mama lui şi văzând că ea nu confirma ordinul domnului de Villefort, se apucase din nou să reteze capul soldaţilor de plumb.

— Edouard, n-auzi? strigă domnul de Villefort cu atâta asprime încât copilul sări în picioare; pleacă!

Copilul, foarte puţin obişnuit cu acest tratament, îngălbeni; ar fi fost greu să spunem dacă îngălbenise de frică sau de mânie. Părintele merse la el, îl luă de braţ şi îl sărută pe frunte.

— Du-te, copilul meu, du-te! îi spuse el.

Edouard ieşi.

Domnul de Villefort se îndreptă spre uşă şi puse zăvorul.

— O, dar ce este? exclamă tânăra femeie privindu-şi soţul până în adâncul sufletului şi schiţând un zâmbet pe care impasibilitatea lui Villefort îl îngheţă.

— Doamnă, unde pui dumneata otrava de care te serveşti de obicei? articulă răspicat şi fără introducere magistratul, care stătea între nevastă şi uşă.

Doamna de Villefort simţi ceea ce simte, desigur, ciocârlia când vede vulturul strângând deasupra capului ei cercurile lui ucigătoare.

Un sunet răguşit, frânt, care nu era nici strigăt, nici suspin, scăpă din pieptul doamnei de Villefort; ea deveni lividă.

— Domnule, spuse ea, nu înţeleg.

Şi, ca şi cum fusese împinsă dintr-un paroxism al groazei într-un al doilea paroxism, mai puternic fără îndoială decât primul, recăzu pe pernele sofalei.

— Te întrebam, continuă Villefort cu vocea perfect calmă, unde ascundeai otrava cu care ai ucis pe socrul meu, domnul de Saint-Méran, pe soacra mea, pe Barrois şi pe fiica mea Valentine.

— Domnule, ce tot spui dumneata? exclamă doamna Villefort împreunându-şi mâinile.

— Rolul dumitale nu e să mă întrebi pe mine, ci să răspunzi.

— Soţului sau judecătorului? îngăimă doamna de Villefort.

— Judecătorului, doamnă, judecătorului!

Paloarea femeii, neliniştea privirii ei, tremurul întregului ei corp formau un spectacol înfricoşător.

— Domnule, domnule! murmură ea şi atât.

— Nu răspunzi, doamnă? strigă magistratul.

Adăugă apoi, cu un zâmbet mai grozav decât furia lui:

— E drept că nu tăgăduieşti!

Ea făcu o mişcare.

— Şi nici n-ai putea să tăgăduieşti, adăugă Villefort, întinzând mâna spre ea ca pentru a o înhăţa în numele justiţiei; ai săvârşit crimele cu o iscusinţă neruşinată, dar care nu putea să înşele decât pe oamenii dispuşi prin afecţiunea lor să fie orbi în legătură cu dumneata. A, ştiu din momentul morţii doamnei de Saint-Méran că există un otrăvitor în casa mea: domnul d'Avrigny mă prevenise; după moartea lui Barrois, Dumnezeu să mă ierte!

— bănuielile mele s-au îndreptat asupra cuiva, asupra unui înger, bănuielile mele care, chiar acolo unde nu e o crimă, veghează neîncetat, aprinse în adâncul inimii mele; dar, după moartea Valentinei, n-a mai fost îndoială pentru mine, doamnă şi nu numai pentru mine, dar şi pentru alţii; astfel crima dumitale cunoscută acum de două persoane, bănuită de mai multe, va deveni