Procesul se instruia deci, gratie muncii neîncetate a lui Villefort, care vroia să deschidă cu el sesiunea apropiată: de aceea fusese nevoit să se zăvorască mai mult decât oricând, pentru a evita să răspundă nenumăratelor cereri de bilete pentru şedinţă.

Şi apoi se scursese aşa de puţin timp de când biata Valentine fusese depusă în mormânt, durerea casei era încă aşa de recentă, încât nu se mira nimeni că-l vede pe părinte cufundat cu atâta severitate în îndeplinirea datoriei sale, adică în unica uitare pe care o putea găsi pentru mâhnirea sa.

O singură dată ― era în ziua următoare aceleia când Benedetto primise a doua vizită a lui Bertuccio, cu care ocazie acesta a fost obligat să-i comunice numele părintelui său ― aşadar, în ziua următoare aceleia care era o duminică, Villefort îl zărise pe tatăl său. Era într-un moment când magistratul coborâse rupt de oboseală în grădina palatului şi, sumbru, încovoiat sub povara unui gând neînduplecat, dobora cu bastonul tulpinele lungi şi muribunde ale trandafirilor care se înălţau de-a lungul aleilor ca nişte spectre ale florilor aşa de strălucitoare în anotimpul ce se scursese.

Ajunsese de mai multe ori în fundul grădinii, adică la faimosul grilaj ce dădea spre terenul pustiu, revenind mereu pe aceeaşi alee, reluându-şi promenada cu acelaşi pas şi cu acelaşi gest ― când ochii lui se îndreptară maşinal spre casa în care îl auzea jucându-se zgomotos pe fiul său care venise de la pension să-şi petreacă duminica şi lunea lângă mama sa.

Îl văzu în momentul acela, la una din ferestrele deschise, pe domnul Noirtier care ceruse să fie adus în jilţ până la fereastră ca să se bucure de ultimele raze ale unui soare călduţ încă, ce salutau florile muribunde şi frunzele ruginite ale viţei de vie de pe balcon.

Ochii bătrânului erau aţintiţi asupra unui punct pe care Villefort nu-l zărea decât vag. Privirea lui Noirtier era aşa de duşmănoasă, de sălbatică şi aprinsă, încât procurorul regal, iscusit în a prinde toate impresiile figurii aceleia pe care o cunoştea aşa de bine, se abătu puţin ca să vadă asupra cărei persoane cădeau apăsătoarele priviri.

O văzu atunci, sub un pâlc de tei cu crengile aproape desfrunzite, pe doamna de Villefort care cu o carte în mână îşi întrerupea din când în când lectura ca să-i zâmbească fiului, sau să-i trimită mingea zvârlită cu încăpăţânare de el, din salon în grădină.

Villefort îngălbeni, căci înţelegea gândul bătrânului.

Noirtier privea întruna acelaşi obiect; deodată, însă, privirea lui se îndreptă de la femeie la soţ şi acum Villefort însuşi avu de suferit atacul ochilor fulgerători care, schimbându-şi obiectul, schimbaseră şi limbajul fără a pierde totuşi ceva din expresia lor ameninţătoare.

Străină de toate aceste pasiuni, ale căror focuri încrucişate treceau pe deasupra capului ei, doamna de Villefort ţinea în momentul acesta mingea fiului, făcându-i semn cu o sărutare să vină la ea; dar Edouard se lăsă rugat îndelung: dezmierdarea maternă nu i se părea probabil o recompensă îndestulătoare pentru deranjul pe care trebuia să-l facă. Se hotărî în sfârşit, sări de pe fereastră într-un grup de heliotropi şi de ochiul-boului şi alergă la doamna de Villefort cu fruntea lac de sudoare. Doamna de Villefort îi şterse fruntea, îşi depuse buzele pe fildeşul umed şi-l concedie pe copil care porni cu mingea într-o mână şi cu o grămadă de bomboane într-alta.

Mânat de o atracţie de neînvins, aşa cum pasărea e atrasă de şarpe, Villefort se apropie de casă: pe măsură ce se apropia, privirea lui Noirtier se cobora urmărindu-l şi focul luminilor lui căpăta parcă un grad aşa de mare de incandescenţă încât Villefort se simţea mistuit până în adâncul inimii. Într-adevăr, în privirea bătrânului se citea o mustrare sângeroasă şi totodată o ameninţare cumplită. Atunci pleoapele şi ochii lui Noirtier se ridicară spre cer ca şi cum reaminteau fiului un jurământ uitat.

— Domnule, răspunse Villefort pe sub fereastră, mai ai răbdare o zi; îmi ţin cuvântul dat!

Noirtier păru liniştit de vorbele acestea şi ochii lui se îndreptară indiferenţi într-altă parte.

Villefort îşi deschise cu violenţă redingota care îl înăbuşea, trecu o mână lividă peste frunte şi se înapoie în cabinet.

Noaptea trecu rece şi liniştită; lumea se culcă şi adormi ca de obicei, Villefort nu se culcă o dată cu ceilalţi, ci lucră până la cinci dimineaţa, revăzând ultimele interogatorii luate în ajun de magistraţii instructori, confruntând depoziţiile martorilor şi punând precizie în actul său de acuzare, unul dintre cele mai energice şi mai iscusit concepute din câte redactase până atunci.

Prima şedinţă a juraţilor urma să aibă loc a doua zi, luni. Villefort văzu ziua aceasta mijind alburie şi sinistră, iar licărirea ei vânătă scoase în relief rândurile scrise cu cerneală roşie pe hârtie. Magistratul adormise o clipă, în timp ce lampa îşi dădea ultimul suflu. Se trezi la auzul pâlpâirilor ei, cu degetele umede şi împurpurate de parcă ar fi fost muiate în sânge.

Deschise fereastra. O fâşie portocalie străbătea în zare cerul, retezând în două plopii subţiri care se profilau negri la orizont. În câmpul cu lucernă, dincolo de grilajul castanilor, o ciocârlie se înălţa la cer intonând cântul ei, limpede şi matinal.

Aerul jilav al zorilor năpădi capul lui Villefort şi-i împrospătă memoria.

— Astăzi, spuse el cu o sforţare, omul care ţine paloşul justiţiei e dator să izbească pretutindeni unde sunt vinovaţii.

Privirile lui se îndreptară atunci fără voie spre fereastra lui Noirtier unde îl văzuse pe bătrân în ajun.

Perdeaua era lăsată.

Şi cu toate acestea, imaginea părintelui său îi era într-atâta de prezentă încât se adresă ferestrei închise ca şi cum ca ar fi fost deschisă şi ca şi cum prin deschizătură l-ar fi văzut încă pe bătrânul ameninţător.

— Da, murmură el, da, fii liniştit!

Capul îi recăzu în piept şi cu capul înclinat astfel, făcu două-trei ocoluri prin cabinet, apoi se zvârli îmbrăcat pe o canapea, nu atât ca să doarmă cât pentru a-şi mlădia mădularele înţepenite de oboseala muncii şi de frigul care-l pătrunsese până în măduva oaselor.

Treptat-treptat se trezi toată lumea. Din