Gardianul se sfătui un moment cu un superior, apoi deschise uşile de fier şi-l conduse pe Andrea, care nu mai putea de bucurie, într-o cameră de la primul etaj, cu vederea spre curte.

Camera era spoită cu var, aşa cum se obişnuieşte în închisori. Avea un aspect vesel, care păru prizonierului strălucitor; o sobă, un pat, un scaun, o masă formau mobilierul ei somptuos.

Bertuccio se aşeză pe scaun. Andrea se trânti pe pat. Gardianul se retrase.

— Haide, glăsui administratorul, ce ai a-mi spune?

— Dar dumneata? întrebă Andrea.

— Vorbeşti tu întâi...

— O, nu; dumneata ai multe să-mi spui deoarece ai venit la mine.

— Bine, fie. Ai continuat firul mârşăviilor tale: ai furat, ai asasinat.

— Bun; dacă pentru a-mi spune lucrurile astea m-ai adus într-o cameră specială, este păcat de osteneală. Le ştiu. Dar sunt şi altele pe care nu le ştiu. Să vorbim despre astea, te rog. Cine te-a trimis?

— Oho, mergi repede, domnule Benedetto!

— Nu e aşa? şi la ţintă. Să economisim în special vorbele de prisos. Cine te trimite?

— Nimeni.

— Cum de ştii că sunt în închisoare?

— Te-am recunoscut de mult în filfizonul obraznic care dădea pinteni cu atâta graţie unui cal pe Champs-Elysées.

— Champs-Elysées? Ia stai, să vorbim puţin de părintele meu, vrei?

— Adică de mine?

— Dumneata, bunul meu domn, eşti tatăl meu adoptiv... Dar nu dumneata, îmi închipui, ai dispus în favoarea mea de o sută de mii de franci pe care i-am mâncat în patru sau cinci luni; nu dumneata mi-ai plăsmuit un părinte italian şi gentilom; nu dumneata m-ai introdus în lume, invitându-mă la un anumit dineu unde mi se pare că mănânc şi acum, la Auteuil, în cea mai bună societate a Parisului, cu un anume procuror regal a cărui cunoştinţă, care mi-ar fi aşa de utilă în momentul acesta, îmi pare foarte rău că nu am cultivat-o; în sfârşit, nu dumneata mă garantai pentru un milion sau două când mi s-a întâmplat accidentul fatal... Haide, stimabile corsican, vorbeşte...

— Ce vrei să-ţi spun?

— Te ajut eu. Vorbeai adineauri despre Champs-Elysée, vrednicul meu părinte adoptiv.

— Ei şi?

— Ei şi pe Champs-Elysées locuieşte un domn bogat, foarte bogat.

— La care tu ai furat şi ai asasinat, nu-i aşa?

— Cred că da.

— Domnul conte de Monte-Cristo?

— I-ai spus pe nume, precum zice domnul Racine. Ascultă, trebuie să mă arunc în braţele lui şi să-l sugrum la pieptul meu strigând tată! tată! precum spune domnul Pixérécourt?

— Să nu glumim, răspunse Bertuccio cu gravitate, iar un astfel de nume nu trebuie rostit aci, aşa cum îndrăzneşti să-l pronunţi tu.

— Ei, de ce nu? exclamă Andrea uluit oarecum de solemnitatea ţinutei lui Bertuccio.

— Pentru că acela care poartă numele acesta e prea favorizat de cer pentru a fi părintele unui ticălos ca tine.

— Vorbe mari...

— Şi efecte mari, dacă nu-ţi bagi minţile în cap.

— Ameninţări... Nu mi-e teamă de ele... am să spun...

— Crezi că ai de-a face cu netrebnici de teapa ta? întrebă Bertuccio cu un ton aşa de calm şi cu o privire aşa de sigură încât Andrea fu zdruncinat până în adâncul sufletului; crezi că ai de-a face cu netrebnicii tăi din ocnă sau cu naivii din lume?... Benedetto, te găseşti într-o mână cumplită. Mâna asta vrea să se deschidă pentru tine: profită de ocazie. Să nu te joci cu trăsnetul pe care îl lasă o clipă, dar pe care îl poate reapuca dacă încerci s-o forţezi.

— Părintele meu... Vreau să ştiu cine e părintele meu! spuse încăpăţânatul. Am să pier dacă trebuie, dar voi afla. Ce-mi pasă de scandal... de bine... de reputaţie, de reclamă, cum zice Beauchamp, ziaristul! Voi însă, oamenii din lumea bună, aveţi totdeauna de pierdut ceva din cauza scandalului, în ciuda milioanelor şi-a blazoanelor voastre... Ascultă, cine e tatăl meu?

— Am venit să-ţi spun...

— Aha! exclamă Benedetto cu ochi scânteietori de bucurie.

Uşa se deschise în momentul acela şi temnicerul spuse, adresându-se lui Bertuccio:

— Iertaţi-mă, domnule, dar judecătorul de instrucţie îl aşteaptă pe deţinut.

— Începe interogatoriul meu, spuse Andrea administratorului. Să-l ia dracu de inoportun.

— Voi reveni mâine, spuse Bertuccio.

— Bine, făcu Andrea. Domnilor jandarmi, la dispoziţia dumneavoastră... Scumpe domn, lăsaţi zece taleri la grefă ca să mi se dea lucrurile de care am nevoie.

— Bine, spuse Bertuccio.

Andrea îi întinse mâna. Bertuccio îşi ţinu mâna în buzunar şi zornăi numai câteva monede de argint.

— Exact asta vroiam să spun, glăsui Andrea schimonosind un zâmbet, dar subjugat de liniştea ciudată a lui Bertuccio.

"Să mă fi înşelat oare? îşi spuse el. Vom vedea".

— Aşadar, pe mâine! adăugă întorcându-se spre Bertuccio.

— Pe mâine! răspunse administratorul.

Capitolul XXXIV   Judecătorul

Vă amintiţi că abatele Busoni rămăsese singur cu Noirtier în camera mortuară şi că bătrânul, dimpreună cu preotul, se constituiseră păzitorii corpului fetei.

Poate că rugăciunile creştineşti ale abatelui, poate că bunătatea lui, poate că vorba-i convingătoare au redat bătrânului curaj; căci din momentul când a putut să converseze cu preotul, în locul deznădejdii care pusese la început stăpânire pe el, totul anunţa acum o mare resemnare, un calm surprinzător pentru cei ce îşi reaminteau afecţiunea profundă nutrită de el Valentinei.

Domnul de Villefort nu-l mai văzuse pe bătrân din dimineaţa morţii. Toată casa fusese primenită: un alt valet fusese angajat pentru el, un alt servitor pentru Noirtier; două femei intraseră în serviciul doamnei de Villefort; toţi, până la portar şi vizitiu, prezentau chipuri noi care răsăriseră, pentru a zice astfel, între stăpânii casei blestemate şi care avuseseră timp să remarce relaţiile reci dintre ei. De altminteri sesiunea se deschidea peste trei zile şi, închis în cabinetul său, Villefort urmărea cu înfrigurată hărnicie procedura întocmită împotriva asasinului lui Caderousse. Afacerea aceasta, ca toate acelea în care contele de Monte-Cristo era amestecat, stârnise multă vâlvă în lumea pariziană. Dovezile nu erau convingătoare deoarece se sprijineau pe câteva cuvinte scrise de un ocnaş în agonie, fost tovarăş de ocnă cu cel pe care îl acuza şi care putea să-şi acuze tovarăşul din ură sau din răzbunare. Numai convingerea magistratului se formase; procurorul regal ajunsese la convingerea cumplită că Benedetto era