în curând înapoi; cu mine, nici o teamă. Am rude care posedă mai multe milioane decât taleri ai dumneata... Dă-mi douăzeci de franci, te rog, să iau o cameră separată şi să cumpăr un halat. Mi-este grozav de greu să stau mereu în haină şi cu încălţămintea în picioare. Şi ce haină e asta, domnule, pentru un prinţ Cavalcanti?

Gardianul îi întoarse spatele şi înălţă din umeri. Nici nu râse măcar de cuvintele care ar fi descreţit toate frunţile; căci omul auzise multe altele sau, mai bine zis, auzise totdeauna acelaşi lucru.

— Eşti un om fără suflet, spuse Andrea şi am să te fac să-ţi pierzi locul.

Atunci gardianul întoarse capul şi scoase un hohot zgomotos de râs.

Prizonierii se apropiară şi făcură cerc.

— Îţi spun, continuă Andrea, că cu amărâta asta de sumă am să-mi pot face rost de un halat şi de o cameră ca să primesc cum trebuie vizita ilustră pe care o aştept de pe o zi pe alta.

— Are dreptate! are dreptate! glăsuiră prizonierii. Se vede cât de colo că e un om bine!

— Atunci împrumutaţi-i voi douăzeci de franci, spuse gardianul rezemându-se pe celălalt din umerii lui uriaşi; nu sunteţi datori să faceţi asta pentru un tovarăş al vostru?

— Eu nu sunt tovarăş cu ăştia! declară tânărul cu mândrie; nu mă insulta, n-ai drept să mă insulţi.

Hoţii se priviră cu murmure înăbuşite şi o furtună stârnită de provocarea gardianului, mai mult decât de cuvintele lui Andrea, începu să mugească peste capul prizonierului aristocrat.

Având siguranţa că va şti să domolească furtuna când valurile vor deveni prea tumultuoase, gardianul îi lăsa să se înfurie din ce în ce mai mult pentru a juca o festă solicitatorului inoportun şi pentru a-şi oferi o distracţie.

Hoţii se apropiau de Andrea; unii îşi spuneau:

— Gheata! gheata!

Operaţie crudă care constă în a se năpusti, nu cu o gheată oarecare, ci una cu ţinte, asupra confratelui căzut în dizgraţia lor.

Alţii propuneau tiparul; alt gen de distracţie, constând în a umple cu nisip, cu pietricele, cu monede mari când le au, o basma pe care călăii o deschid peste umerii şi capul nenorocitului.

— Să-l biciuim pe frumosul domnişor! spuseră câţiva; pe domnişorul cinstit!

Dar Andrea, întorcându-se spre ei, clipi din ochi, îşi umflă obrazul cu limba şi scoase plescăitul acela de buze care echivalează cu nenumărate semne convenţionale printre bandiţii obligaţi la tăcere.

Un semn masonic pe care îl învăţase de la Caderousse.

Ei îl recunoscură ca pe unul de-al lor.

Îndată basmalele căzură; gheata ţintuită reintră în piciorul călăului principal. Câteva glasuri declarară că domnul avea dreptate, că domnul putea să fie cinstit în felul său şi că prizonierii vroiau să arate exemplul libertăţii de conştiinţă.

Răzmeriţa se potoli. Gardianul rămase aşa de buimăcit încât îl apucă îndată pe Andrea de mâini şi începu să-l percheziţioneze, atribuind unor manifestări mai semnificative decât fascinaţiei schimbarea subită a locuitorilor Gropii cu lei.

Andrea se lăsă cercetat, nu fără a protesta.

Deodată o voce răsună la ghişeu.

— Benedetto! striga un inspector.

Gardianul îşi lăsă prada.

— Sunt chemat? întrebă Andrea.

— La vorbitor! spuse vocea.

— Vezi, mi se face o vizită. Ai să vezi, scumpe domn, dacă poate să trateze cineva pe un Cavalcanti ca pe un om de rând!

Şi strecurându-se prin curte, ca o umbră neagră, Andrea se năpusti prin ghişeul întredeschis, lăsând în admiraţie pe confraţi şi chiar pe gardian.

Într-adevăr era chemat la vorbitor şi nu e locul să ne minunăm mai puţin decât se minuna Andrea; căci, de când intrase la Force, în loc să uzeze ca ceilalţi de beneficiul scrisului pentru a se face chemat, şiretul tânăr păstrase cea mai stoică tăcere.

— De bună seamă, spunea el, că eu sunt ocrotit de o persoană atotputernică; totul îmi dovedeşte asta; averea subită, uşurinţa cu care am trecut peste toate piedicile, o familie improvizată, un nume ilustru devenit proprietatea mea, aurul planând asupra mea, legăturile cele mai minunate făgăduite ambiţiei mele! O nenorocită uitare a norocului meu, o absenţă a protectorului meu m-au pierdut ― dar nu pe deplin, nu pentru totdeauna. Mâna s-a retras pentru un moment, ea se va întinde cu siguranţă spre mine şi mă va apuca din nou în momentul când am să mă cred gata de-a cădea în prăpastie.

De ce aş risca o intervenţie imprudentă? să-mi înstrăinez poate protectorul? el are două mijloace de a mă scoate din încurcătură; evadarea misterioasă cumpărată cu aur şi forţarea mâinii judecătorilor pentru a obţine o absolvire. Să aşteptăm până când mi se va dovedi că m-a părăsit cu totul şi atunci...

Andrea făurise un plan care putea fi socotit abil; ticălosul era repede la atac şi dârz la apărare. Suportase mizeria închisorii comune şi lipsurile de tot felul. Acum însă Andrea suferea că e dezbrăcat, că e murdar, că e flămând; timpul îl apăsa.

În momentul acesta de plictiseală îl strigă la vorbitor glasul inspectorului.

Andrea îşi simţi inima năpădită de bucurie. Era prea devreme pentru vizita judecătorului de instrucţie şi prea târziu ca să fie chemat de directorul închisorii sau de medic. Era deci vizita neaşteptată.

Dinapoia zăbrelelor vorbitorului, unde fu introdus, Andrea zări cu ochi dilataţi de o curiozitate avidă chipul sumbru şi inteligent al lui Bertuccio care, la rându-i, privea cu o uimire îndurerată zăbrelele, uşile zăvorâte şi umbra care se mişca dinapoia gratiilor încrucişate.

— A! făcu Andrea izbit în inimă.

— Bună ziua Benedetto, spuse Bertuccio cu voce seacă şi sonoră.

— Dumneata? dumneata? glăsui tânărul privind cu spaimă în jurul său.

— Copil nenorocit, nu mă recunoşti? spuse Bertuccio.

— Tăcere! Tăcere! şopti Andrea care cunoştea auzul fin al zidurilor: Doamne! Doamne! nu vorbi aşa de tare.

— Ai vrea să vorbeşti cu mine între patru ochi, nu-i aşa? întrebă Bertuccio.

— O, da! spuse Andrea.

— Bine.

Şi Bertuccio, scotocindu-se în buzunar, făcu semn unui gardian care se zărea dinapoia geamului de la ghişeu:

— Citeşte, spuse el.

— Ce-i asta? întrebă Andrea.

— Ordinul de a te duce într-o cameră şi de a fi lăsat să stau de vorbă cu tine.

— O! exclamă Andrea debordând de bucurie.

Şi îndată, închizându-se în sine, îşi spuse:

"Iară-i protectorul necunoscut! Nu mă uită. Şi vrea să fie secretă grija lui, deoarece ţine să vorbim într-o cameră izolată.