singur alt articol despre avocatul acela care s a sinucis din mizerie. Adineaori erai înduioşat de băiatul care a fost prins furând o pâine şi arestat. Cum poţi să susţii că nu-i mizerie?

  — Dar cine a susţinut asta? E mizerie cumplită, dar numai într-o parte din populaţie, pentru că suntem imbecili. Nu e sărăcie generală. Criză. E altceva: e o proastă distribuţie. Şi ca şi când a făcut o descoperire: Uite, mi-am găsit subiect pentru mâine. Trecu la birou unde însemnă vreo două rânduri ca să ţie minte.

  A doua zi, într-adevăr, Veacul avea în mijloc, cu literă mică, dar neagră, următorul articol:

  PROASTA CIRCULAŢIE.

  Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în faţa Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adânci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerându-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact preţul a două sute de pâini.

  Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gâturi marmoreane mângâiate de coliere, mâinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină. Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămânzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse până în stradă şi până în nările celor flămânzi, s-a decis să fure o pâine de la o gheretă din marginea oraşului.

  Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decât o pâine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pâine, decât pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brânză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gâtuirea păsării.

  Băiatul acesta n-avea decât 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gândi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pâine, decât să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post. Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întâmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră. E o proastă distribuţie în ţara asta, ca într-un corp bolnav, distribuţia sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că până la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.

  E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale şi pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în acelaşi timp, alături de aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mâncat de tuberculoză îţi alăptează copilul, şi dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade frământat de voluptate, după ce a fost aţâţat de bunătăţi, plătite din jaful banului public.

  Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pâine, iar la 20 de ani studenţii îşi strâng tâmplele în mâini deasupra cărţii, nu numai pentru că ameţiţi nu mai pricep nimic, dar ca să şi potolească, printr-o crispare, crampele foamei.

  Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi să putem întrevedea în ţara lefurilor de 4 milioane anual, care stau în cântar cu pensiile de 500 lei lunar?

  Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?

  Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, când noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.

  Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferinţă aci şi prea multă juisare neruşinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime. Şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.

  Se pare că în asemenea maladii chiar şi medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai câteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau şi operaţii curajoase.

  G. D. LADIMA.

  P. S. Pentru o mai bună înţelegere a momentului, pentru a facerea o justificare a violenţelor lui Ladima şi pentru a realiza mai verosimil atmosfera acestor întâmplări, adăugăm, acum, când se tipăreşte cartea, la mai bine de patru ani de la moartea lui, şi reproducerea întocmai a unei scrisori apărute de curând într-unui din marile cotidiane, sub titlul gros pe două coloane:

  ÎN JURUL CUMPĂRĂRII FABRICII „ASTRA” DIN ARAD.

  Din partea d-lui general M. Ionescu, directorul general al Căilor Ferate, primim următoarea scrisoare:

  Domnule Director, În ziarul Universul, nr. 282, cu data de joi, 13 octombrie 1932, a apărut o notă în care se exprimă surprinderea că în timpurile grele de astăzi se cumpără fabrica „Astra” din Arad pentru suma de 360 mii. Lei.

  Pentru lămurirea acestei chestiuni, socotim necesar să vă dăm următoarele lămuriri: Calea Ferată, printre alte contracte de reparaţiuni de material rulant, încheiate cu diverse fabrici particulare, are şi contracte legi încheiate cu consorţiul „Astra” şi „Romloc”, în valoare totală de 445 milioane lei anual, cotă obligatorie şi cu o valabilitate a contractului până la 1 mai 1936.

  Cum în prezent, prin reducerea traficului, s-au redus implicit şi necesităţile de reparaţiuni pe de o parte, iar pe de alta o clauză din contract impunând Căilor Ferate să plătească ca beneficiu net 20% din valoarea contractului în cazul că nu se va da în lucru materialul rulant destinat reparaţiunii, deşi nu a lucrat nimic, şi cum contractul cu fabricile „Astra” şi „Romloc” se cifrează la