— OK, am ridicat din umeri. Cred că va trebui să mă ocup tanhaii de el. Singur.

Mi-am potrivit mosorul în mâna stângă şi am lăsat vreun metru liber. Zmeul galben s-a clătinat, chiar deasupra ierbii ude.

— Ultima şansă, am zis. Dar Sohrab se uita la o pereche de zmeie care se unduiau sus, deasupra copacilor. Pornesc.

Am luat-o la fugă, cu pantofii mei sport împroşcând apa din băltoace, cu mâna încleştată pe sfoara zmeului ridicată mult deasupra capului. Trecuse atâta vreme de când nu mai făcusem asta, atâţia ani, că mă întrebam dacă nu cumva o să mă fac de râs. Am lăsat mosorul să lucreze în voie în mâna stângă, în timp ce alergam, şi am simţit cum sfoara îmi face o nouă tăietură la dreapta. Zmeul plutea acum deasupra mea, ridicându-se, rotindu-se, iar eu fugeam şi mai tare. Mosorul se derula cu repeziciune, iar sticla îmi făcea noi tăieturi în palma dreaptă. M-am oprit şi m-am întors. Am privit în sus. Am zâmbit. Sus de tot, zmeul meu plutea, înclinându-se uşor când pe o parte, când pe alta, ca un pendul, scoţând vechiul sunet de „pasăre de hârtie care bate din aripi” pe care îl asociam cu dimineţile de iarnă din Kabul. Nu mai înălţasem un zmeu de un sfert de secol, dar brusc aveam iar doisprezece ani şi vechile instincte mi s-au redeşteptat imediat.

Am simţit pe cineva lângă mine şi m-am uitat în jos. Era Sohrab. Cu mâinile înfipte adânc în buzunarele hainei de ploaie. Venise după mine.

— Vrei să încerci şi tu? l-am întrebat. N-a spus nimic. Dar când i-am întins sfoara, a scos mâna din buzunar. A ezitat. A luat sfoara. Inima mea şi-a înteţit bătăile în timp ce învârteam mosorul să strâng sfoara. Am rămas tăcuţi unul lângă altul. Cu gâturile îndoite.

În jurul nostru, copiii se alergau unii pe alţii, alunecând pe iarba udă. Cineva pusese muzică dintr-un vechi film indian. Nişte oameni în vârstă făceau namaz-ul de după-amiază pe o folie de plastic, aşezată pe pământ. Aerul mirosea a iarbă udă, a fum şi a carne friptă. Aş fi vrut ca timpul să se oprească în loc.

Apoi am observat că nu suntem singuri. Se apropia un zmeu verde. Am urmărit sfoara şi am văzut că pornea din mâna unui copil aflat la câţiva metri de noi. Purta un tricou pe care scria „The Rock Rules“ cu litere îngroşate. M-a văzut că mă uit la el şi mi-a zâmbit. Mi-a făcut cu mâna şi i-am răspuns.

Sohrab mi-a întins sfoara.

— Eşti sigur? l-am întrebat.

A luat mosorul din mâna mea.

— OK, hai să-i dăm o sabagh – o lecţie, nay?

M-am uitat la el cu coada ochiului. Privirea sticloasă, goală din ochii lui dispăruse. Se uita când la zmeul nostru, când la cel verde. Obrajii i se îmbujoraseră uşor, iar privirea era brusc la pândă. Vie. Trează. M-am întrebat în ce moment am uitat că, în ciuda tuturor celor întâmplate, nu e decât un copil…

Zmeul verde se apropia.

— Să aşteptăm, i-am spus. Îl lăsăm să se mai apropie.

A făcut vreo două tumbe, apropiindu-se tot mai mult.

— Haide, haide, am zis.

Zmeul cel verde s-a apropiat, ridicându-se puţin deasupra noastră, fără să ştie ce capcană îi pregătisem.

— Fii atent, Sohrab! O să îţi arăt una din şmecheriile favorite ale tatălui tău, vechiul „ridică-şi-scufundă“.

Lângă mine, Sohrab respira precipitat pe nas. Mosorul i se rostogolea în palme, iar tendoanele încheieturilor pline de cicatrici îi ieşeau în afară. Am clipit şi, pentru o clipă, mâinile de pe mosor au fost cele pline de bătături şi cu unghiile roase ale băiatului cu buza de iepure. Am auzit croncănitul unei ciori undeva, sus, şi mi-am ridicat privirea. Parcul strălucea din cauza zăpezii proaspete, atât de tare că îmi ardea ochii. Cădea în tăcere, de pe crengile încărcate ale copacilor. Am simţit miros de qurma de napi. De afine uscate. Portocale acrişoare. Rumeguş şi nuci. Tăcerea zăpezii era asurzitoare. Apoi, departe, foarte departe, dincolo de tăcere şi nemişcare, am auzit un glas care ne chema acasă, glasul unui om care îşi târa piciorul drept.

Zmeul verde s-a aruncat asupra noastră:

— O s-o-ncaseze. Din clipă-n clipă, am zis, cu ochii alergând de la Sohrab la zmeu.

Zmeul verde a ezitat. Şi-a menţinut poziţia, apoi a pornit în jos.

— Uite-l că vine! am zis.

M-am descurcat perfect. După atâţia ani! Vechiul truc cu „ridică-şi-scufundă“ a funcţionat. Mi-am slăbit strânsoarea şi am scuturat sfoara, smucind zmeul verde. Cu câteva mişcări laterale din încheietura braţului am trimis zmeul nostru pe o orbită circulară. A descris o jumătate de cerc în sensul invers acelor de ceasornic. Brusc, ajunsesem deasupra. Zmeul verde se scutura, cuprins de panică. Dar era prea târziu. Îi aplicasem deja tratamentul lui Hassan. Am tras tare şi zmeul nostru a aterizat cu viteză peste cel verde. Am simţit momentul impactului.

Apoi, dintr-o dată, zmeul cel verde se învârtea, scăpat de sub control.

În spatele nostru, lumea ne aclama. Fluierăturile şi aplauzele au izbucnit din toate părţile. Eram foarte fericit. Ultima oară când mai simţisem aşa ceva fusese în iarna lui 1975, în ziua în care, după ce am „tăiat” ultimul zmeu, l-am văzut pe Baba pe terasa de pe acoperiş, bătând din palme şi radiind de fericire. M-am uitat în jos spre Sohrab. Un colţ al gurii i se curbase într-un zâmbet.

Un zâmbet.

Deformat.

Greu de crezut că era acolo.

Dar era!

În spatele nostru, copiii săreau veseli şi o ceată de vânători de zmeie o luase la goană după zmeul cu coada tăiată care aluneca pe deasupra vârfurilor copacilor. Am clipit şi când m-am uitat iar, zâmbetul dispăruse. Dar fusese acolo. Îl văzusem.

— Ţi-ar plăcea să-l vânez pentru tine?

Mărul lui Adam s-a ridicat şi a coborât în timp ce înghiţea în sec. Vântul îi răvăşea părul. Mi s-a părut că-l văd dând din cap.

— Pentru tine, de o mie de ori! m-am auzit spunând.

Apoi m-am întors şi am luat-o la fugă.

Fusese doar un zâmbet, nimic mai mult. Nu readusese lucrurile la normal. Nu schimbase nimic. Fusese doar un zâmbet. Un lucru mic. O frunză în pădure, tremurată, mişcată de zborul unei păsări speriate.

Dar mă mulţumeam şi cu atât şi primeam