Domnului. Având în vedere cât de lipsite de tact puteau fi întrebările afganilor, a fost o uşurare imensă. Oamenii au încetat să mai întrebe de ce nu vorbeşte, de ce nu se joacă niciodată cu alţi copii şi, mai ales, au încetat să ne mai sufoce cu simpatia lor exagerată, cu uşoarele clătinări din cap, cu „ţ-ţr“ şi „Oh gung bichara“. Oh, bietul micuţ mut. Noutatea se învechise. Asemenea tapetului îngălbenit de vreme, Sohrab se topea acum în fundal.

Am dat mâna cu Kabir, un bărbat grizonat. M-a prezentat unei duzini de persoane: un învăţător pensionar, un inginer, un fost arhitect, un chirurg care are acum o rulotă cu hot-dog, în Hayward. Toţi mi-au spus că l-au cunoscut pe Baba la Kabul şi mi-au vorbit despre el cu respect. Într-un fel sau altul, trecuse prin vieţile tuturor. Spuneau că sunt norocos că am avut ca tată un bărbat deosebit ca el.

Am mai discutat despre sarcina dificilă şi poate ingrată pe care o avea de îndeplinit Karzai, despre Loya jirga ce urma să vină şi despre iminenta întoarcere pe tron a regelui, după douăzeci şi opt de ani de exil. Mi-am amintit de noaptea aceea din 1973 – noaptea în care Zahir Shah fusese alungat de vărul său; mi-am amintit de zgomotele împuşcăturilor şi de cerul argintat de lumini intermitente – Ali ne spusese să nu ne fie teamă, că se împuşcă raţe, şi ne luase în braţe.

Apoi, cineva a spus un banc cu molahul Nasruddin şi am început toţi să râdem:

— Ştii, tatăl tău era un bărbat tare simpatic, mi-a zis Kabir.

— Era, nu-i aşa? am spus eu zâmbind, amintindu-mi cum, la scurt timp de la sosirea noastră în Statele Unite, Baba începuse să mormăie în legătură cu muştele americane. Stătea la masa din bucătărie cu pliciul în mână şi urmărea muştele care bâzâiau de pe un perete pe altul, zburând grăbite peste tot:

— În ţara asta, până şi muştele sunt în criză de timp, mormăia.

Doamne, ce mai râsesem atunci. Acum zâmbesc când îmi amintesc.

Până la ora trei s-a oprit şi ploaia, iar cerul era greu de nori cenuşii. O briză rece trecea prin parc. Tot mai veneau familii. Afganii îşi făceau urări, se îmbrăţişau, se sărutau şi schimbau farfurii cu mâncare. Cineva aprinsese un foc de cărbuni sub un grătar şi, în scurt timp, mirosul de usturoi şi de morgh kebab ne-a invadat nările. Se auzea muzica – un cântăreţ nou, pe care nu-l ştiam – şi chicotelile copiilor. L-am văzut pe Sohrab, în haina lui galbenă de ploaie, sprijinindu-se de zidul împrejmuitor al colţului unde se adunau tomberoanele cu gunoi, privind ceva cu atenţie.

Tocmai stăteam de vorbă cu fostul chirurg, care îmi spunea că el şi Baba fuseseră colegi de clasă într-a opta, când Soraya m-a tras de mânecă:

— Amir, ia uită-te!

Îmi arăta cerul. Vreo şase zmeie zburau acolo, sus, ca nişte pete viu colorate în galben, roşu şi verde, profilate pe plumburiul cerului.

— Fii atent, a mai zis Soraya.

I-am cerut scuze chirurgului şi m-am dus spre standul unde se vindeau zmeie; îmi auzeam pantofii plescăind prin iarba îmbibată de apă. Am arătat spre un zmeu galben seh-parcha.

— Sawl-e-nau mubabrak, mi-a zis vânzătorul de zmeie, luând bancnota de douăzeci de dolari şi întinzându-mi zmeul care avea coarda presărată cu sticlă pisată şi înfăşurată pe mosor. I-am mulţumit şi i-am urat un An Nou fericit. Am încercat sfoara aşa cum făceam când eram copii, Hassan şi cu mine, ţinând-o între degetul mare şi arătător şi trăgând un pic de ea. S-a înroşit de sânge şi vânzătorul mi-a zâmbit. I-am zâmbit şi eu.

M-am îndreptat cu zmeul spre locul unde stătea Sohrab, cu braţele încrucişate pe piept. Se uita în sus, spre cer.

— Îţi place seh-parcha? l-am întrebat, ţinând zmeul de marginile unde se încrucişau spetezele. Ochii i s-au mutat de la cer la mine, apoi la zmeu şi înapoi. Ploaia îi şiroia din păr, pe faţă.

— Am citit odată că în Malaezia folosesc zmeiele ca să prindă peşte, i-am spus. Pariez că habar nu aveai. Leagă de zmeu un fir de nailon şi îl lasă să zboare pe deasupra apelor puţin adânci, astfel încât să nu arunce umbre care să sperie peştele. Şi în China antică, generalii foloseau zmeiele ca să-şi trimită mesajele peste câmpul de luptă. E adevărat. Nu încerc să te păcălesc.

Apoi i-am arătat degetul mare plin de sânge.

— Văd că şi tar e în regulă.

Cu coada ochiului am văzut-o pe Soraya urmărindu-ne de sub copertină. Avea mâinile băgate adânc la subsuori, într-un gest care exprima nervozitate. Spre deosebire de mine, ea abandonase treptat încercările de a-l atrage în discuţii. Întrebările care nu primeau răspuns, privirile goale, liniştea, totul era prea dureros. Comutase pe modul „În aşteptare”, până când avea să primească lumină verde de la Sohrab. Aştepta.

Mi-am înmuiat degetul arătător în gură şi l-am ridicat în aer:

— Îmi amintesc cum verifica tatăl tău direcţia vântului: bătea cu piciorul o dată, tare, în pământ, ca să vadă încotro se duce praful. Ştia o mulţime de şmecherii din astea, i-am spus. Mi-am lăsat degetul în jos: Spre vest, cred.

Sohrab şi-a şters o picătură de ploaie de pe lobul urechii şi s-a mutat de pe un picior pe altul. Nu a spus nimic. M-am gândit la Soraya, care cu câteva luni în urmă mă întrebase cum este vocea lui. Eu i-am răspuns că nici nu-mi mai aduc aminte.

— Ţi-am spus vreodată că tatăl tău era cel mai bun vânător de zmeie din Wazir Akbar Khan? Poate chiar din tot Kabulul, i-am spus, înnodând capătul liber al tar-ului de pe mosor la lonjeron. Cum mureau de ciudă toţi copiii din vecini? Vâna zmeul fără să se uite vreodată la cer şi oamenii ziceau că urmăreşte umbra zmeului. Dar ei nu-l cunoşteau ca mine. Tatăl tău nu urmărea nici o umbră, pur şi simplu… ştia.

Alte şase zmeie îşi luaseră zborul. Oamenii începuseră să se adune în grupuri, cu ceştile de ceai în mâini şi ochii lipiţi de cer.

— Mă ajuţi să-l înalţ pe ăsta? i-am spus.

Privirea lui Sohrab s-a mutat de la mine la zmeu, apoi