lucru se întâmpla cu lumea. Într-o marţi dimineaţa din luna septembrie a anului trecut, Turnurile Gemene se prăbuşiseră şi, peste noapte, lumea se schimbase. Steagul american apăruse brusc peste tot, pe antenele taxiurilor galbene din trafic, la reverul pietonilor grăbiţi de pe trotuarele aglomerate, chiar şi pe şepcile slinoase ale cerşetorilor aciuaţi pe sub tendele micilor galerii şi prăvălii. Într-o zi am trecut pe lângă Edith, femeia fără adăpost care cântă la acordeon în fiecare zi, la colţul străzilor Sutter şi Stockton, şi am zărit un abţibild cu drapelul american lipit de curând pe cutia în care-şi ţinea acordeonul, aflată la picioarele ei.

La scurt timp după atac, America a bombardat Afganistanul, a intervenit şi Alianţa Nord-Atlantică, iar talibanii au fugit, ascunzându-se ca şobolanii în găurile lor. Dintr-o dată, oamenii care stăteau la coadă în magazine au început să vorbească despre oraşele copilăriei mele – Kandahar, Herat, Mazar-i-Sharif. Când eram mic, Baba ne dusese, pe mine şi pe Hassan, la Kunduz. Nu-mi amintesc prea multe din excursie, doar că stăteam la umbra unui acacia cu Baba şi Hassan, bând cu rândul suc rece şi proaspăt de pepene dintr-o cană de lut şi întrecându-ne care scuipă seminţele mai departe. Acum, oameni ca Dan Rather, Tom Brokaw sau alţii, care-şi beau cafeaua cu lapte la „Starbucks”, discută despre bătălia de la Kunduz, ultima redută din nord a talibanilor. În decembrie, paştunii, tajicii, uzbecii şi hazarii s-au reunit la Bonn şi, sub supravegherea vigilentă a Naţiunilor Unite, au început procesul care ar putea pune capăt într-o zi celor douăzeci de ani de nenorocire din watan-ul lor. Căciula de caracul a lui Hamid Karzai şi chapan-ul verde au devenit celebre.

Sohrab trecea ca un somnambul prin toate astea.

Eu şi Soraya ne-am implicat în proiecte afgane, atât din simţ civic, cât şi din nevoia de a face ceva, orice, care să umple liniştea de la etajul de sus al casei noastre – liniştea aceea care aspira totul ca o gaură neagră. Până atunci nu fusesem genul de persoană activă, dar când un om pe nume Kabir, fost ambasador al Afganistanului la Sofia, ne-a sunat şi ne-a întrebat dacă vrem să-l ajutăm într-un proiect cu un spital, am zis imediat „da“. Micul spital, situat la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan, avea o secţie de chirurgie care se ocupa de refugiaţii afgani răniţi de mine de teren. Numai că acest spital fusese închis din lipsă de fonduri. Am devenit manager de proiect, alături de Soraya. Mi-am petrecut mare parte din timp în birou, trimiţând e-mailuri către oameni din toate colţurile lumii, cereri pentru granturi şi organizând evenimente pentru strângerea de fonduri. Şi în tot acest timp îmi spuneam că faptul că îl adusesem cu mine pe Sohrab fusese cel mai bun lucru pe care îl puteam face.

Anul se terminase cu mine şi Soraya pe canapea, cu picioarele învelite în pătură, urmărindu-l pe Dick Clark la televizor. Oamenii aclamau şi se sărutau, în timp ce globul mare, cu mii de faţete argintiu-sclipitoare, cobora încet şi mii de confetti albeau ecranul. În casa noastră, Anul Nou începuse cam la fel cum se terminase anul de dinainte. În linişte.

 

Apoi, acum vreo patru zile, într-o zi ploioasă de martie din 2002, s-a întâmplat un lucru mic, dar minunat.

Îi luasem pe Soraya, Khala Jamila şi Sohrab la o întâlnire a afganilor, care avea loc în Fremont, la Lake Elizabeth Park. Cu o lună înainte, generalul fusese în sfârşit rechemat în Afganistan pentru a i se încredinţa o funcţie în minister; era plecat de două săptămâni – costumul gri şi ceasul de buzunar fuseseră lăsate în urmă. Khala Jamila urma să i se alăture peste câteva luni, după ce se instala el. Ei îi era teribil de dor de el şi îşi făcea multe griji în privinţa sănătăţii lui, aşa că am insistat să vină să stea cu noi o vreme.

În joia din săptămâna precedentă, în prima zi de primăvară, sărbătorisem Anul Nou afgan – Sawl-e-Nau, ca toţi afganii din zona Golfului. Kabir, Soraya şi cu mine aveam un motiv în plus de sărbătoare: micul nostru spital din Rawalpindi se deschisese cu o săptămână în urmă – deocamdată numai secţia de pediatrie, nu şi cea de chirurgie. Dar era un început promiţător, toţi fuseserăm de acord.

Fusese soare şi frumos zile în şir, dar duminică dimineaţa, când am sărit din pat, am auzit picăturile de ploaie lovind în geamuri. „Noroc afgan” – mi-am zis. Mi-am făcut namaz, rugăciunea de dimineaţă, în timp ce Soraya dormea; nici nu mai e nevoie să îmi arunc ochii peste cărticica de rugăciuni pe care am luat-o de la moschee – versetele îmi vin acum în minte de la sine, fără efort.

Am ajuns pe la prânz şi am găsit o mână de oameni care se adăposteau sub o folie de plastic mare, dreptunghiulară, fixată pe şase stâlpi înfipţi în pământ. Cineva prăjea bolani; aburul se ridica din ceştile de ceai şi dintr-o oală cu aush de conopidă. Un vechi cântec de-al lui Alimad Zair hârşâia într-un casetofon. Mi-a venit să zâmbesc, gândindu-mă cum trebuie să fi arătat noi patru, mergând grăbiţi prin iarba udă, Soraya şi cu mine în frunte, Khala Jamila la mijloc, iar Sohrab în spatele nostru, cu gluga pelerinei galbene legănându-i-se pe spate.

— Ce-i aşa amuzant? m-a întrebat Soraya, ţinându-şi un ziar împăturit deasupra capului.

— Poţi să scoţi afganul din Paghman, dar nu poţi să scoţi Paghman-ul din afgan, i-am răspuns.

Ne-am adăpostit sub copertina improvizată. Soraya şi Khala Jamila s-au îndreptat spre o femeie supraponderală, care prăjea bolani de spanac. Sohrab a stat o clipă sub folie, apoi a ieşit în ploaie, cu mâinile băgate adânc în buzunarele hainei de ploaie, cu părul – acum castaniu închis şi lins, ca al lui Hassan – lipit de cap. S-a oprit în dreptul unei băltoace de culoarea cafelei şi s-a zgâit la ea. Nimeni nu părea să-l observe. Nimeni nu l-a chemat înapoi, la adăpost. Cu timpul, interogatoriile în legătură cu băiatul nostru adoptat şi, în mod clar, excentric au încetat, slavă