mijiţi în lumina soarelui care le bătea în faţă. Zâmbeau de parcă lumea ar fi fost un loc frumos, în care binele învinge întotdeauna răul. M-am întrebat cât timp o fi stat Sohrab întins în pat, uitându-se la fotografia aceea şi răsucind-o în mâini.

M-am uitat la fotografie. „Tatăl tău era un om sfâşiat în două“ – îmi spusese Rahim Khan în scrisoare. Eu eram jumătatea oficială, aprobată de societate, legitimă şi, în acelaşi timp, întrupam fără să ştiu vinovăţia lui Baba. M-am uitat la Hassan, al cărui zâmbet lăsa să se vadă doi dinţi lipsă – cealaltă jumătate a lui Baba. Cea fără drepturi sau privilegii. Jumătatea care moştenise tot ce avusese Baba mai pur şi mai nobil. Jumătatea care fusese poate, în cel mai tainic ungher al inimii lui Baba, cea la care se gândea ca la adevăratul său fiu.

Am pus poza la loc, unde o găsisem. Atunci am înţeles ceva – iar acest gând nu a adus cu el nici durere, nici strângere de inimă. Dacă i-aş fi închis uşa lui Sohrab, mi-aş fi închis calea spre iertarea propriilor păcate, iar iertarea asta nu înmugurea ca un mănunchi de revelaţii, ci sub forma durerii care îşi strângea lucrurile, le împacheta şi pleca fără să mă anunţe, în mijlocul nopţii.

 

Generalul şi Khala Jamila au venit la cină, în seara următoare. Khala Jamila, cu părul scurt şi vopsit într-o nuanţă de roşu mai închisă decât de obicei, i-a întins Sorayei platoul cu prăjitură cu migdale – manghout pe care-l adusese pentru desert. A dat cu ochii de Sohrab şi a început să radieze.

— Mashallah! Soraya jan ne-a spus ce khoshteep eşti, dar eşti chiar mai chipeş în realitate, Sohrab jan.

I-a dat un pulover pe gât, de culoare albastră:

— L-am tricotat pentru tine, a zis. Să-l ai iarna viitoare. Inshallah, sper să-ţi vină.

Sohrab a luat puloverul.

— Salut, tinere, a fost tot ce i-a spus generalul, sprijinindu-se cu ambele mâini în baston şi uitându-se la Sohrab aşa cum se uită cineva care studiază un ornament bizar din casa cuiva.

Am răspuns la toate întrebările Khalei Jamila despre rănile mele – îi cerusem Sorayei să le spună că am fost jefuit liniştind-o încă o dată în legătură cu faptul că nu rămăsesem cu vreun beteşug, că firele or să-mi fie scoase în câteva săptămâni, aşa încât o să pot mânca din nou toate bunătăţile pregătite de ea. Şi, da, voi încerca să-mi dau cu tinctură de rubarbă şi cu zahăr pe cicatrice, ca să dispară mai repede.

Eu şi generalul ne-am aşezat apoi în living şi am băut vin, în timp ce Soraya şi mama ei aşezau masa. I-am povestit despre Kabul şi despre talibani. Asculta atent şi dădea din cap, cu bastonul pe genunchi; mai scotea câte un plescăit când auzea poveşti ca cea a omului care îşi vindea proteza. Nu le-am pomenit nimic despre execuţia de pe Stadionul Ghazi, nici despre Assef. M-a întrebat despre Rahim Khan, pe care îl întâlnise la Kabul de mai multe ori, apoi şi-a scuturat solemn capul când a auzit de boala lui. Dar, în timp ce povesteam, i-am surprins privirea alunecând spre Sohrab, iar şi iar; băiatul adormise pe canapea. Parcă ne învârteam în jurul a ceea ce voia cu adevărat să ştie.

Privirile furişate au încetat în timpul mesei, când generalul a pus furculiţa jos, zicând:

— Amir jan, când ai de gând să ne spui de ce l-ai adus cu tine pe acest băieţel?

— Iqbal jan! Ce întrebare mai e şi asta? a zis Khala Jamila.

— În timp ce tu eşti ocupată să tricotezi pulovere, draga mea, eu trebuie să am grijă ce părere îşi face comunitatea cu privire la familia noastră. Oamenii or să fie curioşi. Or să vrea să ştie ce caută un băiat hazar în casa fiicei noastre. Ce-o să le spun?

Soraya a lăsat lingura jos, apoi s-a întors spre tatăl ei:

— Poţi să le spui…

— E în ordine, Soraya – i-am zis, luând-o de mână e în ordine. General sahib are perfectă dreptate. Oamenii chiar vor pune întrebări.

— Amir… a început ea.

— E în regulă.

M-am întors spre general:

— Vedeţi, sahib general, tatăl meu s-a culcat cu nevasta servitorului său. Ea i-a dăruit un fiu, pe nume Hassan. Hassan a murit. Băiatul care doarme pe canapea este fiul lui Hassan. E nepotul meu. Asta să le spuneţi oamenilor când or să vă-ntrebe.

Toţi se uitau fix la mine:

— Şi încă ceva, sahib general, am adăugat. Să nu-i mai spuneţi niciodată „băiat hazar“ în prezenţa mea. Are un nume; îl cheamă Sohrab.

Nimeni nu a mai zis nimic.

 

Ar fi greşit să spun că Sohrab era tăcut. Tăcerea înseamnă serenitate, pace, înseamnă să dai încet butonul volum din viaţa cuiva. Liniştea înseamnă să apeşi butonul de închidere. Să închizi sistemul. Cu totul.

Tăcerea lui Sohrab nu era tăcerea autoimpusă a celor care au convingeri, protestează sau caută să-şi pledeze cauza pe această cale. Era tăcerea cuiva care s-a adăpostit într-un loc întunecat şi şi-a pus o pătură în cap, în aşa fel încât nimic să nu mai răzbată din afară.

Practic, nu trăia cu noi – mai degrabă ocupa un loc în spaţiu. Uneori, la piaţă sau în parc, observam cum alţi oameni păreau să nu îl vadă, de parcă nici nu ar fi fost acolo. Îmi ridicam ochii dintr-o carte şi vedeam că Sohrab intrase şi se aşezase în faţa mea, iar eu nici nu băgasem de seamă. Păşea ca şi cum i-ar fi fost frică să nu lase urme. Se mişca de parcă nu voia să deranjeze aerul din jurul lui. Dar, în majoritatea timpului, dormea.

Tăcerea lui Sohrab era apăsătoare şi pentru Soraya. Încă de când vorbeam cu ea la telefon, din Pakistan, îmi spunea ce planuri are pentru el. Lecţii de înot. Fotbal. Campionat de bowling. Iar acum trecea prin camera lui Sohrab şi zărea cărţile nedeschise, jucăriile neatinse în coşul lor, puzzle-ul neasamblat, fiecare obiect amintindu-i de viaţa pe care am fi putut-o avea. Amintirea unui vis care s-a topit înainte de a înflori. Dar nu era singura. Şi eu croisem vise pentru Sohrab.

Dar, dacă Sohrab era tăcut, nu acelaşi