Până la întâlnirea cu avocatul Omar Faisal, o luminiţă de speranţă pătrunsese în ochii lui Sohrab, ca un oaspete timid. Acum luminiţa aceea se stinsese, oaspetele dispăruse şi m-am întrebat dacă avea să se mai întoarcă. Cât va mai dura până când Sohrab va zâmbi din nou. Cât va mai dura până să aibă iar încredere în mine. Şi dacă se va mai întâmpla vreodată.

Aşa că am ieşit din cameră şi m-am dus să caut alt hotel, fără să ştiu că avea să treacă aproape un an până să-l mai aud pe Sohrab vorbind.

 

În cele din urmă, Sohrab nu mi-a acceptat oferta. Nici nu a refuzat-o. Dar ştia că, atunci când i se vor scoate bandajele şi va preda pijamalele, va fi doar un alt băieţel hazar orfan de pe stradă. Avea de ales? Unde se putea duce? Aşa că ceea ce am luat drept un „da“ era mai degrabă o capitulare tăcută, nu atât o acceptare, cât un act de renunţare din partea cuiva care este prea obosit ca să mai ia vreo decizie şi mult prea sătul de toate ca să mai creadă în ceva. El tânjea după vechea lui viaţă. Ceea ce primea în schimb era America. Nu că ar fi fost o soartă chiar atât de rea, dacă luai în considerare toate aspectele – dar asta nu puteam să-i spun. A pune lucrurile în perspectivă este un lux pe care nu ţi-l permiţi când îţi colcăie sufletul de demoni.

Şi aşa se face că după vreo săptămână l-am adus pe fiul lui Hassan din Afganistan în America, luându-l din certitudinea calvarului său interior şi aruncându-l într-un calvar de incertitudine.

 

Într-o zi, să fi fost în anul 1983 sau 1984 – eram la un magazin de unde se împrumutau casete video, în Fremont. Eram la secţiunea filmelor western, când un tip de lângă mine, care bea Coca-Cola dintr-o cană pe care scria „7-Eleven“, mi-a arătat spre Cei şapte magnifici şi m-a întrebat dacă îl văzusem.

— Da, de treisprezece ori, i-am răspuns. Charles Bronson moare, la fel James Coburn şi Robert Vaughn.

Mi-a aruncat o privire înţepată, de parcă tocmai i-aş fi scuipat în cană.

— Mulţam’ fain, omule! a zis, scuturând din cap şi mormăind ceva în timp ce se îndepărta. Atunci am învăţat că, în America, nu trebuie să dezvălui niciodată sfârşitul unui film, iar dacă o faci, o să fii pus la index şi obligat să-ţi ceri iertare pentru că ai comis păcatul de Dezvăluire-a-sfârşitului.

În Afganistan, sfârşitul era lucrul cel mai important. Când veneam cu Hassan acasă de la un film indian, văzut la cinematograful Zainab, tot ce voiau să ştie Ali, Rahim Khan, Baba sau unul dintre nenumăraţii prieteni şi veri ai lui Baba care se vânturau pe la noi prin casă era: şi-a găsit Fata-din-film fericirea? Dar bacheh film, Băiatul-din-film, a devenit kamyab şi şi-a împlinit visele sau a fost nah-kam, adică blestemat să sfârşească rău?

Dacă se termina cu bine, asta voiau toţi să ştie.

Dacă cineva m-ar întreba cum se termină povestea lui Hassan, a lui Sohrab şi a mea – cu bine sau nu – nu aş şti ce să-i spun.

Nu toată lumea are aceeaşi problemă?

În fond, viaţa nu e un film indian. Zendagi migzara – cum le place afganilor să spună: viaţa merge mai departe. Nu ţine seama de început, sfârşit, kamyab, nah-kam, crize sau catharsis, mişcându-se mereu înainte ca nişte kochi într-o caravană prăfuită, domoală.

Nu aş şti ce să răspund la o asemenea întrebare. Şi totuşi s-a întâmplat un mic miracol, chiar duminica trecută.

 

Am ajuns acasă acum şapte luni, într-o zi călduroasă din august 2001. Soraya ne-a aşteptat la aeroport. Nu mai stătusem departe de Soraya atâta vreme şi când şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu, când am simţit mirosul de mere din părul ei, mi-am dat seama brusc cât de mult îmi lipsise:

— Ai rămas soarele dimineţii pentru yelda mea, i-am şoptit.

— Poftim?

— Nu contează.

Am sărutat-o pe ureche.

Apoi a îngenuncheat în faţa lui Sohrab. I-a luat mâna şi i-a zâmbit.

— Salaam, Sohrab jan, eu sunt Khala Soraya a ta. Cu toţii te-am aşteptat.

Privind-o cum îi zâmbeşte lui Sohrab, cu ochii umezi de lacrimi, am văzut, pentru o fracţiune de secundă, ce fel de mamă ar fi fost, dacă pântecul ei nu ar fi trădat-o.

Sohrab s-a mutat de pe un picior pe altul şi şi-a ferit privirea.

 

Soraya transformase biroul de la etaj într-un dormitor pentru Sohrab. L-a condus acolo şi băiatul s-a aşezat pe marginea patului. Aşternutul avea un imprimeu cu zmeie viu colorate plutind pe un cer albastru indigo. Pe perete, chiar lângă dulap, desenase un sistem de măsurare a înălţimii unui copil. La picioarele patului am văzut un coş plin cu cărţi, o locomotivă şi nişte acuarele.

Sohrab purta tricoul alb simplu şi blugii noi pe care i-i cumpărasem din Islamabad, chiar înainte de plecare. Tricoul îi atârna larg pe umerii osoşi şi căzuţi. Încă nu îi revenise culoarea în obraji, iar în jurul ochilor avea nişte cercuri negre. Ne privea impasibil, exact cum se uita şi la farfuriile cu orez pe care i le puneau în faţă la spital.

Soraya l-a întrebat dacă îi place camera şi am observat că încerca să nu se uite la încheietura lui, dar ochii i se tot întorceau fără voie la linia roşiatică punctată. Sohrab şi-a lăsat capul în jos. Şi-a ascuns mâinile sub coapse şi nu a spus nimic. Apoi şi-a pus pur şi simplu capul pe pernă. Peste cinci minute îl priveam din prag, împreună cu Soraya; sforăia.

Ne-am dus la culcare şi Soraya a adormit cu capul pe pieptul meu. În întunericul camerei noastre am rămas treaz, încă o noapte albă. Treaz. Singur cu proprii mei demoni.

Cândva, pe la miezul nopţii, m-am dat jos din pat şi m-am dus în camera lui Sohrab. L-am privit, aplecat deasupra lui şi am văzut ceva iţindu-se de sub pernă. Era fotografia făcută de Rahim Khan, cea pe care i-o dădusem lui Sohrab în noaptea în care stătusem lângă moscheea Shah Faisal. În ea, Hassan şi Sohrab stăteau unul lângă celălalt, cu ochii