— Îi citeam tatălui tău din ea, când eram copii. Urcam sus, pe dealul din spatele casei şi ne aşezam sub un rodiu… Sohrab se uita iarăşi pe fereastră. M-am forţat să zâmbesc: Povestea favorită a tatălui tău era cea a lui Rostam şi Sohrab, de acolo ţi se trage şi numele. Ştiu că ai mai auzit toate astea – am făcut o pauză, simţindu-mă ca un idiot. Oricum, în scrisoare zicea că şi ţie îţi place foarte mult, aşa că m-am gândit să-ţi citesc câte ceva din ea. Ţi-ar plăcea?

Sohrab a închis ochii. Şi i-a acoperit cu braţul, cel cu vânătaia.

Am frunzărit cartea până la pagina pe care o îndoisem în taxi.

— Să începem, i-am spus, întrebându-mă pentru prima dată ce gânduri i-or fi trecut prin cap lui Hassan când a reuşit, în cele din urmă, să citească el singur Shahnamah şi a descoperit că îl minţisem de fiecare dată. „Plecaţi-vă urechea să auziţi despre lupta lui Sohrab împotriva lui Rostam, chiar de atenţia vă va fi răsplătită cu lacrimi” – am început. „Se spune că, într-o zi, Rostam s-ar fi ridicat de pe locul său şi, cu mintea colcăind de presimţiri, şi-a spus…“

I-am citit aproape tot capitolul întâi, până la locul în care tânărul luptător Sohrab se duce la mama lui, Tahmineh, prinţesa din Samengan, şi îi cere să-i spună cine este tatăl lui. Am închis cartea.

— Vrei să-ţi mai citesc? Urmează luptele, îţi aminteşti? Sohrab îşi conduce armata în luptă spre Castelul Alb din Iran. Să-ţi mai citesc?

A dat încet din cap. Am pus cartea la loc, în punga de hârtie.

— Bine, i-am zis, încurajat de faptul că obţinusem cât de cât un răspuns. Putem continua şi mâine. Cum te simţi?

Gura lui Sohrab s-a deschis şi am auzit un sunet răguşit. Dr. Nawaz îmi spusese că aşa se va întâmpla, din cauza tubului pe care i-l băgaseră printre coardele vocale, ca să-i facă respiraţie artificială. Şi-a lins buzele:

— Obosit.

— Ştiu. Dr. Nawaz ne-a spus să ne aşteptăm la asta…

A clătinat din cap.

— Ce este, Sohrab?

A clipit, apoi a vorbit iar cu vocea aia hârşâită, în şoaptă:

— Sătul de toate.

Am oftat şi mi-am apropiat scaunul de pat. Pe pat, chiar între noi, era o dungă de lumină şi, pentru o clipă, faţa ca cenuşa care se uita la mine mi s-a părut a fi cea a lui Hassan mort, nu a acelui Hassan cu care jucam bile până când molahul striga azan-ul de amiază şi Ali ne chema acasă, nu a acelui Hassan pe care îl fugăream pe deal în jos, în timp ce soarele scălda în aur topit acoperişurile clădirilor din vestul oraşului, ci a acelui Hassan pe care l-am văzut pentru ultima oară în viaţă, târându-şi lucruşoarele strânse într-o boccea în urma lui Ali prin ploaia caldă de vară şi îndesându-le în portbagajul maşinii lui Baba, în timp ce eu mă uitam de la fereastra inundată de apă a camerei mele.

A scuturat încet din cap.

— Sătul de toate, a repetat.

— Ce pot să fac, Sohrab? Te rog, spune-mi!

— Vreau… a început. A clipit şi şi-a dus mâna la gât, de parcă voia să-l cureţe de acel ceva care-l împiedica să vorbească. Privirea mi-a fost atrasă din nou de bandajul alb de la încheietură. Îmi vreau vechea mea viaţă înapoi, a şoptit gâfâit.

— Of, Sohrab.

— Îi vreau pe tata şi pe mama jan. O vreau pe Sasa. Vreau să mă joc cu Rahim Khan sahib în grădină. Vreau să locuiesc iar în casa noastră.

Şi-a trecut braţul peste ochi:

— Îmi vreau vechea viaţă înapoi.

Nu ştiam ce să-i spun, unde să mă uit, aşa că m-am uitat în jos, la mâinile mele. „Vechea ta viaţă”, m-am gândit. „E şi vechea mea viaţă. M-am jucat în aceeaşi curte, Sohrab. Am locuit în aceeaşi casă. Dar iarba a murit şi jeep-ul unui străin e parcat pe aleea din faţa casei noastre şi pătează asfaltul cu ulei. Vechea noastră viaţă nu mai există, Sohrab, şi toţi cei care ne-au luminat-o sunt morţi sau pe moarte. Nu am mai rămas decât noi doi. Doar tu şi cu mine.”

— Asta nu pot să-ţi dau, i-am zis.

— Aş fi vrut să nu fi…

— Te rog, nu spune asta.

—… aş fi vrut să nu fi… să mă fi lăsat acolo, în apă.

— Să nu mai spui niciodată aşa ceva, Sohrab, i-am zis, aplecându-mă spre el. Nu suport să te aud vorbind aşa.

I-am atins umărul şi a tresărit. S-a tras înapoi. Mi-am lăsat mâna în jos, amintindu-mi cu regret cum îmi încălcasem promisiunea – cea care îl făcuse să-mi accepte îmbrăţişările.

— Sohrab, nu pot să-ţi dau vechea viaţă înapoi, deşi aş vrea, Dumnezeu ştie cât de mult aş vrea! Dar pot să te iau cu mine. Asta veneam să-ţi spun în baie. Ai primit viză americană, ca să vii să stai cu mine şi cu soţia mea. E adevărat, îţi dau cuvântul meu.

A oftat pe nas şi a închis ochii. Tare mi-aş fi dorit să nu fi rostit ultimele două cuvinte.

— Ştii, am făcut multe lucruri pe care le regret – am zis –, dar cred că cel mai mult regret că nu mi-am ţinut promisiunea faţă de tine. Dar n-o să se mai întâmple, crede-mă că îmi pare nespus de rău. Îţi cer bakhshesh, iertare. Poţi să faci asta? Poţi să mă ierţi? Mă crezi? Vocea mea se transformase în şoaptă. O să vii cu mine?

În timp ce aşteptam răspunsul, mintea mi-a zburat în trecut, spre o zi de iarnă, demult; stăteam cu Hassan pe zăpadă sub un vişin desfrunzit. Fusesem crud cu Hassan în ziua aceea, mă jucasem cu el, întrebându-l dacă ar mânca ţărână ca să-mi demonstreze cât de devotat îmi e. Acum venise rândul meu să stau sub microscop, nevoit să demonstrez că merit. Meritam tot ce mi se întâmpla.

Sohrab s-a întors cu spatele la mine. Nu a spus nimic multă vreme. Şi deodată, tocmai când credeam că a adormit, a zis cu o voce ca un croncănit:

— Sunt atât de khasta. Atât de obosit.

Am stat lângă el până a adormit. Ceva se pierduse între mine şi Sohrab.