Visez că sunt din nou pe hol. Dr. Nawaz vine spre mine, iar eu mă ridic să-l întâmpin. Îşi scoate masca şi i se văd mâinile mult mai albe, cu manichiura îngrijit făcută. Are părul pieptănat cu grijă şi îmi dau seama că nu e dr. Nawaz, ci Raymond Andrews, omuleţul de la ambasadă, cel cu ghiveciul cu roşii. Andrews îşi înclină capul. Îşi mijeşte ochii.

La lumina zilei, spitalul arată ca un labirint de coridoare înţesate, scăldate în lumina lăptoasă a lămpilor fluorescente. Am ajuns să ştiu totul despre felul în care funcţionează – ştiu că butonul de la etajul patru al liftului din aripa de vest nu are bec, că uşa de la toaleta bărbaţilor de la acelaşi etaj se înţepeneşte şi că trebuie s-o împingi cu umărul ca să se deschidă. Am descoperit că viaţa din spital are un ritm propriu, că există o intensificare a acestui ritm înainte de schimbarea turei de noapte; că există un zumzet constant de-a lungul întregii zile, apoi liniştea, tăcerea nopţii întreruptă uneori de medicii şi asistentele care aleargă pe coridoare ca să resusciteze vreun pacient. Ziua vegheam la căpătâiul lui Sohrab, iar noaptea mă plimbam pe coridoarele sinuoase, ascultând zgomotul propriilor paşi pe gresia pardoselii, gândindu-mă la ce îi voi spune lui Sohrab când se va trezi. Mă întorceam iar la Terapie Intensivă, lângă ventilatorul care şuiera lângă pat, fără să ştiu răspunsul la această întrebare.

După trei zile la Terapie Intensivă, i-au scos tubul prin care respira şi l-au mutat pe un pat la nivelul solului. Nu eram acolo când s-a întâmplat. Mă dusesem la hotel în noaptea aceea să încerc să dorm, dar sfârşisem prin a mă întoarce de pe o parte pe alta. Dimineaţa am încercat să nu mă uit la cada din baie. Acum era curată – cineva curăţase gresia, faianţa şi pusese covoraşe noi pe jos. Dar nu m-am putut abţine să nu mă aşez acolo, pe marginea rece a căzii. Mi l-am imaginat pe Sohrab umplând-o cu apă caldă; l-am văzut dezbrăcându-se, apoi deschizând briciul, ţinându-l între degetul mare şi arătător. Mi l-am imaginat intrând în apă, stând acolo o vreme, cu ochii închişi. M-am întrebat care or fi fost ultimele lui gânduri înainte de a-şi apropia lama de piele.

Tocmai ieşeam din hol, când directorul hotelului, domnul Fayyaz, m-a ajuns din urmă.

— Îmi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat – a zis dar o să vă rog să părăsiţi hotelul. E foarte rău pentru afacerea mea, foarte rău.

I-am spus că înţeleg şi am cerut nota de plată. Nu mi-a luat bani pe cele trei zile pe care le petrecusem în spital. În timp ce aşteptam taxiul în faţa hotelului, m-am gândit la ce-mi spusese domnul Fayyaz, în seara aceea în care ne duseserăm să-l căutăm pe Sohrab: „Chestia cu voi, afganii, e că sunteţi… ei bine, sunteţi cam necugetaţi.” Eu râsesem, dar acum mă întrebam: Cum am putut să mă duc la culcare, după ce i-am dat lui Sohrab veştile de care îi era cel mai frică?

După ce m-am urcat în taxi, l-am întrebat pe şofer dacă ştie vreo librărie persană. A zis că e una la vreo doi kilometri mai la sud. Am făcut o oprire, în drum spre spital.

Noua cameră a lui Sohrab avea pereţii crem; gresia emailată fusese odată albă. În aceeaşi încăpere mai era un adolescent, un puşti punjabi care – după cum aflasem de la una dintre asistente – îşi rupsese piciorul după ce alunecase de pe platforma unui autobuz cu etaj. Avea piciorul în ghips, ţinut în extensie de nişte scripeţi.

Patul lui Sohrab era chiar lângă fereastră, scăldat pe jumătate în lumina soarelui care intra prin ferestrele dreptunghiulare. Un paznic în uniformă stătea la geam şi ronţăia nişte seminţe – după cum mă informase dr. Nawaz, Sohrab era păzit conform regulamentului, datorită încercării sale de sinucidere. Când m-a văzut, paznicul şi-a ridicat uşor şapca, apoi a părăsit încăperea.

Sohrab purta pijamale de spital, cu mânecă scurtă, şi era întins pe spate, cu pătura trasă peste piept şi faţa întoarsă spre fereastră. Credeam că doarme, dar când am tras un scaun lângă patul lui a clipit şi şi-a întors privirea spre mine. M-a măsurat, pe urmă s-a uitat în altă parte. Era atât de palid, în ciuda sângelui pe care i-l dăduseră, şi avea o vânătaie mare, violetă, pe antebraţ:

— Cum te simţi? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns. Se uita pe fereastră la un mic loc de joacă pentru copiii din curtea spitalului, dotat cu groapă de nisip şi leagăne. În apropiere, pe un spalier în formă de arcadă, la umbra unui şir de arbori de hibiscus, se încolăceau nişte joarde verzi de viţă-de-vie. O ceată de copii se juca cu găletuşe şi lopăţele în groapa de nisip. Cerul era albastru curat, fără nici un nor şi am văzut un avion mititel lăsând două dâre albe, paralele. M-am întors spre Sohrab:

— Acum câteva minute am vorbit cu dr. Nawaz care a zis că te externează în câteva zile. Veşti bune, nay?

Din nou, tăcere. Băiatul punjabi din celălalt capăt al încăperii s-a răsucit în somn şi a mormăit ceva.

— Îmi place camera ta, am zis, încercând să nu privesc încheietura bandajată a lui Sohrab. E luminoasă şi ai o privelişte frumoasă.

Din nou nici un răspuns. Au mai trecut câteva minute stânjenitoare; pe frunte şi pe buza de sus simţeam broboane mici de sudoare. Am arătat spre castronaşul cu mazăre – aush, care zăcea neatins pe noptieră, şi spre lingura nefolosită, de plastic.

— Ar trebui să încerci să mănânci ceva. Ca să ai din nou quwat – putere. Vrei să te ajut?

Mi-a susţinut privirea, apoi s-a uitat în altă parte, cu faţa împietrită. Ochii îi erau tot stinşi – am văzut asta –, erau goi, ca atunci când îl scosesem din cadă. M-am aplecat spre sacoşa de hârtie pe care o ţineam între picioare şi am scos exemplarul uzat din Shahnamah pe