tuturor celor de pe coridor aţintiţi asupra mea şi fac mătănii în continuare, închinându-mă spre apus. Mă rog. Mă rog ca păcatele mele să nu mă fi ajuns din urmă în felul în care am crezut dintotdeauna că o vor face.

 

O noapte neagră, fără stele cade peste Islamabad. Au trecut câteva ore şi stau pe podeaua unei mici nişe de pe acelaşi hol care duce spre camera de urgenţă. În faţa mea e o măsuţă joasă, maronie, pe care sunt împrăştiate ziare şi reviste de îngrijire a câinilor, un număr din Times din aprilie 1996, un ziar pakistanez în care se vede chipul unui băieţel călcat de tren cu o săptămână în urmă, o revistă din care zâmbesc feţe de actori de mâna a doua. O femeie bătrână, îmbrăcată cu un shalwar-kameez de culoare verde şi cu un şal tricotat, moţăie într-un scaun rulant. E chiar în faţa mea. Din când în când se trezeşte şi începe să mormăie o rugăciune în arabă. Mă întreb, obosit, ale cui rugăciuni vor fi ascultate în noaptea aceasta: ale ei sau ale mele. Mă gândesc la chipul lui Sohrab, cu micuţa bărbie dârză, cu urechiuşele în formă de scoică, cu ochii ca frunza de palmier, care seamănă atât de mult cu ai tatălui său. O durere neagră ca noaptea de afară mă inundă şi îmi simt gâtul sugrumat.

Am nevoie de aer.

Mă ridic şi deschid ferestrele. Aerul e fierbinte şi umed – miroase a curmale răscoapte şi a bălegar. Mă forţez să îl trag în piept în cantităţi mari, dar nu scap de gheara din piept. Mă aşez iar pe jos. Iau revista Times şi o răsfoiesc. Nu pot citi, nu mă pot concentra. Aşa că o arunc pe masă şi mă întorc la număratul crăpăturilor din cimentul de pe jos sau de la colţurile tavanului, la cele câteva muşte moarte de pe pervaz. Dar de cele mai multe ori mă holbez la ceasul de pe perete. E trecut de patru dimineaţa şi acum cinci ore am fost dat afară din camera cu uşi batante duble. Tot nu am nici o veste.

Încep să simt că podeaua pe care stau a devenit parte din mine, apoi respiraţia, mai grea, mai lentă. Vreau să dorm, să închid ochii şi să-mi pun capul jos, pe podeaua asta tare şi prăfuită. Să evadez, să plutesc. Poate că după ce o să mă trezesc, o să descopăr că tot ce am văzut în baia hotelului era parte din visul meu: picăturile de apă curgând din robinet şi aterizând cu un „pleosc” în cada însângerată, braţul stâng atârnând peste marginea căzii, briciul plin de sânge de pe capacul WE-ului – acelaşi cu care mă bărbierisem cu o zi în urmă – şi ochii, ochii lui pe jumătate deschişi, dar din care a dispărut strălucirea, lumina. Mai mult ca orice, asta aş vrea să uit: privirea lui.

Curând vine somnul şi îl las să mă ia. Visez lucruri pe care nu mi le voi mai aminti mai târziu.

 

Cineva mă bate cu palma pe umăr. Deschid ochii. Un bărbat stă în genunchi lângă mine. Poartă bonetă de chirurg, ca cel care m-a scos afară pe uşile duble, şi are o mască chirurgicală de hârtie la gură – inima mi-o ia razna când văd o picătură de sânge pe masca aia. Şi-o dă jos şi mă bucur că nu mai trebuie să mă uit la sângele lui Sohrab. Are pielea întunecată ca ciocolata de import pe care o cumpăram împreună cu Hassan din bazarul Shar-e-Nau. Părul i se răreşte spre tâmple şi are ochi căprui mărginiţi de gene întoarse. Are accent britanic şi îmi spune cum îl cheamă – dr. Nawaz. Deodată simt că aş vrea să fiu departe de omul acesta, fiindcă nu pot suporta să aud ce are de spus. Spune că băiatul s-a tăiat foarte adânc şi că a pierdut foarte mult sânge; gura mea începe să murmure aceeaşi rugăciune:

La illaha il Allah, Muhammad u rasul ullah.

A trebuit să-i transfuzeze câteva unităţi de celule roşii…

Cum o să-i spun Sorayei?

De două ori a trebuit să-l resusciteze…

O să fac namaz, o să fac şi zakat.

L-ar fi pierdut dacă nu ar fi avut inima tânără şi puternică…

O să postesc.

E în viaţă.

Dr. Nawaz zâmbeşte. Îmi trebuie o clipă ca să înţeleg ce a spus adineauri. Apoi mai spune ceva, dar nu îl mai aud. I-am luat mâinile şi mi le-am pus pe faţă. Plâng de uşurare în palmele acestui străin – palmele miros a mentă iar el nu mai spune nimic. Aşteaptă.

 

Secţia de terapie intensivă are formă de L şi e luminată slab de mai multe monitoare şi aparate din care ies o mulţime de fire. Dr. Nawaz mă conduce printre două rânduri de paturi separate de draperii albe de plastic. Patul lui Sohrab este ultimul, chiar pe colţ. E cel mai aproape de camera asistentelor, unde se văd două dintre ele – sunt îmbrăcate în haine chirurgicale verzi, scriu ceva pe fişe şi vorbesc cu voce joasă. Când veneam cu dr. Nawaz de la lift încoace, mă gândeam că o să plâng din nou când îl voi vedea pe Sohrab; dar când mă aşez pe scaunul de la picioarele patului său şi îi privesc faţa albă printre tuburi şi perfuzii, am ochii uscaţi. Văzând cum i se ridică şi îi coboară pieptul în ritmul ventilatorului care şuieră, mă simt invadat de o amorţeală ciudată, aceeaşi pe care o simte, probabil, cineva care a evitat în ultima secundă o coliziune frontală, virând brusc.

Moţăi şi, când mă trezesc, văd soarele ridicându-se pe un cer alburiu ca spuma laptelui. Lumina se strecoară în încăpere printr-o fereastră situată chiar lângă camera asistentelor, iar umbra mea cade pe patul lui Sohrab. Nu s-a mişcat deloc.

— Ar fi bine să dormiţi puţin, îmi spune o asistentă. Nu o recunosc – probabil că s-a schimbat tura cât am aţipit. Mă duce într-o altă încăpere, chiar lângă secţia de Terapie Intensivă, şi-mi întinde o pernă şi