reţine. A dat câteva telefoane pe la prietenii lui de la INS. M-a sunat chiar în noaptea asta şi mi-a spus că e aproape sigur că-i va face rost lui Sohrab de o viză umanitară.

— Serios? am zis. Of, Doamne, Îţi mulţumesc! Bunul şi bătrânul Sharif jan!

— Da, aşa-i. Oricum, noi o să fim pe post de sponsori. Ar trebui ca lucrurile să meargă repede. A zis că viza va fi valabilă un an, suficient timp ca să solicităm adopţia.

— O să reuşim, nu-i aşa, Soraya?

— Aşa se pare, a mai zis.

Părea fericită. I-am spus că o iubesc şi mi-a răspuns că şi ea mă iubeşte. Am închis.

— Sohrab! l-am strigat, ridicându-mă de pe pat. Am nişte veşti grozave.

Am ciocănit la uşa băii.

— Sohrab, Soraya jan a sunat adineauri din California. Nu mai trebuie să te ducem la orfelinat, Sohrab! Plecăm în America, amândoi. M-ai auzit? Plecăm în America!

Am împins uşa. Am intrat în baie.

Dintr-o dată eram în genunchi, urlând. Ţipam printre dinţii încleştaţi. Am ţipat până când am crezut că-mi va crăpa gâtul şi că-mi va exploda pieptul.

Mai târziu, mi-au zis că încă mai urlam când a sosit ambulanţa.

Capitolul XXV

Nu mi se permite să intru.

Îi văd cum îl duc prin uşile duble şi îi urmez. Dau năvală pe uşile alea, mă loveşte mirosul de peroxid şi de iod, dar tot ce apuc să văd sunt doi bărbaţi cu bonete chirurgicale şi o femeie în verde aplecaţi peste o mogâldeaţă. Un cearceaf alb e tras peste mogâldeaţă. Două picioare micuţe, pline de sânge, ies de sub cearceaf şi văd că unghia de la degetul mare al piciorului stâng e ruptă. Apoi, un bărbat voinic şi înalt, în albastru, îmi pune mâna în piept şi mă împinge înapoi, prin uşile duble. Îi simt verigheta rece pe piele. Mă dau la o parte şi-l înjur, dar el îmi spune: „Nu aveţi voie să staţi aici” – îmi vorbeşte în engleză, cu o voce politicoasă, dar fermă. „Trebuie să aşteptaţi” – mai zice, conducându-mă înapoi, spre sala de aşteptare. Acum, uşile duble se închid în urma lui cu un fel de oftat şi tot ce mai pot vedea prin geamurile înguste şi dreptunghiulare ale uşilor ălora blestemate este calota bonetelor chirurgicale.

Mă lasă pe un coridor lung, fără ferestre, plin de oameni, unii aşezaţi pe scaune metalice, de-a lungul pereţilor, alţii direct pe covorul subţire şi destrămat. Aş vrea să strig din nou, dar îmi amintesc de ultima oară când m-am simţit aşa, stând lângă Baba, în interiorul cisternei de combustibil, îngropat în întuneric alături de ceilalţi refugiaţi. Aş vrea să mă rup de locul ăsta, de realitatea aceasta şi să zbor ca un nor, topit în aerul umed al nopţii de vară, şi mă pierd undeva, peste dealuri. Dar eu sunt aici, cu picioarele turnate în beton, plămânii fără aer şi gâtul în flăcări. Nu am să plutesc. Nu există nici o altă realitate în seara asta. Închid ochii şi nările mi se umplu cu mirosul coridorului, dulce şi înţepător, cu iz de amoniac, spirt şi curry. Pe tavan văd fluturi de noapte pe tuburile de neon cu lumina lor cenuşie – tuburile astea ţin dintr-un capăt în altul al holului. Aud conversaţii, suspine, cineva care se vaită, fornăieli, altcineva care oftează, uşile de la lift care se deschid cu un „bing“, recepţionerul care cheamă în urdu pe cineva, prin pagei.

Deschid iarăşi ochii şi ştiu ce am de făcut. Privesc în jur, inima îmi bubuie în piept, iar sângele îmi sună ritmic în urechi. În stânga mea e o mică magazie întunecată de materiale. Acolo găsesc ce căutam: exact ce îmi trebuie. Înşfac un cearceaf alb din teancul de lenjerie împăturită pe rafturi şi îl duc pe coridor. Văd o asistentă vorbind cu un poliţist lângă camera de gardă. O apuc de cot şi o trag – vreau să ştiu în ce parte e vestul. Nu înţelege şi ridurile de pe frunte i se adâncesc când se încruntă. Mă doare gâtul şi mă ustură ochii de transpiraţie; când respir, parcă înghit foc. Cred că plâng. Mai întreb o dată, o implor. Poliţistul e cel care îmi arată direcţia.

Îmi aştern jai-namaz-ul improvizat – covorul meu de rugăciune – pe jos şi mă aşez în genunchi, îmi plec fruntea la pământ, iar lacrimile încep să ude cearceaful. Fac o mătanie spre apus, apoi îmi amintesc că nu m-am mai rugat de peste cincisprezece ani. Am uitat de mult cuvintele. Dar nu contează, o să spun puţinele cuvinte pe care mi le mai amintesc: La illaha il Allah, Muhammad u rasul ullah. Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este trimisul Său. Acum înţelegeam că Baba se înşelase, că Dumnezeu chiar există şi existase dintotdeauna. Îl văd în ochii celor de pe acest coridor al disperării. Asta e adevărata Casă a lui Dumnezeu, iar aici cei care L-au pierdut pe Dumnezeu îl vor regăsi, nu în masjid – clădirea albă, cu lumini strălucitoare şi minarete ca nişte turnuri. Dumnezeu există, trebuie să existe şi mă voi ruga la El să uite că L-am neglijat în toţi aceşti ani, că am trădat, minţit şi păcătuit, pentru ca acum să-mi întorc faţa spre El, acum, în ceas de cumpănă. Mă rog să fie pe atât de iertător, milostiv şi îndurător pe cât scrie în Sfânta Lui Carte. Şi este. Fac o mătanie spre apus şi sărut pământul, promiţând că voi face zakat, namaz şi voi posti de Ramadan şi după aceea, că voi învăţa pe de rost cuvintele din Sfânta Lui Carte, că voi porni în pelerinaj spre oraşul acela cu siluetă zveltă, din deşert, să mă închin înaintea Ka’bah-ei. Voi face toate acestea şi mă voi gândi la El în fiecare zi de acum încolo, dacă îmi îngăduie numai împlinirea acestei dorinţe: mâinile îmi sunt pătate cu sângele lui Hassan şi mă rog să nu mi se păteze şi cu sângele fiului său.

Aud o bolboroseală şi îmi dau seama că este a mea; buzele îmi sunt sărate de lacrimile care îmi curg pe faţă. Simt ochii