e vorba de persecuţie politică. Ai mai putea cere o viză umanitară. Asta e la discreţia procurorului general şi nu e uşor de obţinut.

A făcut o pauză.

— Ar mai fi, totuşi, o posibilitate, poate cea mai bună şansă pe care o ai.

— Care? am zis, aplecându-mă în faţă.

— Ai putea să-l încredinţezi unui orfelinat de aici, apoi să faci cerere de adopţie. Ar urma completarea formularului I-600 şi ancheta socială, timp în care ar fi într-un loc sigur.

— Ce-s astea?

— Scuze, I-600 e o formalitate cerută de INS. Ancheta socială va fi efectuată de orice agenţie pe care o alegi tu, a mai zis Omar. Asta, ştii, se face ca să se ateste că tu şi soţia ta nu sunteţi nebuni de legat.

— Nu vreau să fac asta, am zis, uitându-mă la Sohrab. I-am promis că nu-l voi mai trimite niciodată la orfelinat.

— După cum ţi-am spus, s-ar putea să fie cea mai bună variantă pe care o ai.

Am mai vorbit o vreme, apoi l-am condus la maşină – un Volkswagen vechi. Soarele apunea deasupra Islamabadului – un nimb roşiatic la vest. M-am uitat la maşina înclinată sub greutatea lui Omar, până când a reuşit să se strecoare în dosul volanului. A lăsat geamul în jos:

— Amir?

— Da.

— Am vrut să-ţi spun înăuntru chestia asta, dar o fac acum: mi se pare că faci un lucru nemaipomenit.

Mi-a făcut cu mâna şi a demarat. Stăteam în faţa hotelului şi îi făceam la rândul meu cu mâna şi îmi doream să o am pe Soraya aici, cu mine.

 

Sohrab închisese televizorul când m-am întors în cameră. M-am aşezat pe marginea patului meu, apoi i-am zis să vină să stea lângă mine.

— Domnul Faisal crede că există o cale de a te lua cu mine în America, i-am zis.

— Pe bune? a spus Sohrab, zâmbind palid pentru prima dată după multe zile. Şi când putem pleca?

Mi-am pus mâna pe ceafa lui. De afară s-a auzit deodată chemarea la rugăciune.

— Când? a întrebat iar Sohrab.

— Nu ştiu, mai durează puţin.

Sohrab a dat din umeri şi a zâmbit, de data asta mai larg:

— Nu mă deranjează, pot să aştept. E ca şi cu merele acre.

— Merele acre?

— Odată, când eram mic-mic, m-am urcat într-un pom şi am mâncat nişte mere verzi şi acre. Mi s-a umflat burta şi mi s-a făcut tare, ca o tobă. Mă durea rău de tot. Mama a zis că, dacă aş fi aşteptat să se coacă, nu mi-ar fi fost rău. Aşa că acum, de câte ori vreau ceva foarte tare, încerc să-mi amintesc ce mi-a zis mama despre mere.

— Mere acre, mi-am zis. Mashallah, cred că eşti cel mai deştept băieţel pe care l-am cunoscut, Sohrab jan.

I s-au înroşit urechile.

— Şi o să mă duci la podul acela roşu? Acela cu ceaţa? a zis.

— Normal – i-am răspuns –, cum să nu.

— Şi o să mergem cu maşina pe străzile alea, pe care – cum spuneai tu – nu vezi decât capota maşinii şi cerul de deasupra?

— Sigur, tot ce-am vorbit, am spus. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am clipit ca să le îndepărtez.

— E greu să înveţi engleza?

— Păi, eu zic că într-un an o vei vorbi la fel de bine ca pe farsi.

— Pe bune?

— Da.

I-am pus un deget sub bărbie şi i-am întors faţa spre mine.

— Dar ar mai fi ceva, Sohrab.

— Ce anume?

— Păi, domnul Faisal crede că ar fi de folos dacă… dacă ai putea totuşi să rămâi numai câteva zile într-o casă de copii.

— Casă de copii? a zis, în timp ce zâmbetul i se ştergea de pe faţă. Vrei să spui, orfelinat?

— Ar fi doar pentru puţin timp, Sohrab, doar puţin. Îţi promit.

— Mi-ai promis că n-o să mă mai laşi niciodată în locul ăla, Amir agha, am zis. Vocea i s-a frânt şi din ochi i-au ţâşnit lacrimi. M-am simţit ca un nemernic.

— De data asta e diferit. Ar fi aici, în Islamabad, nu în Kabul. Şi te-aş vizita tot timpul, până o să te scoatem şi o să te luăm în America.

— Nu, te rog! a zis cu voce răguşită. Mi-e frică de locul acela. Or să-mi facă rău! Nu vreau să merg.

— Nimeni n-o să-ţi mai facă rău, niciodată.

— Ba da, or să-mi facă! Aşa spun ei întotdeauna, că n-or să-mi facă, dar mint. Mint! Te rog, Doamne, nu!

I-am şters cu degetul lacrimile care îi curgeau pe obraji.

— Mere acre, îţi aminteşti? E ca şi cu merele acre, i-am spus cu blândeţe.

— Nu, nu-i la fel. Nu acolo, Doamne, of, Doamne, te rog, nu!

Tremura şi lacrimile îi mânjiseră faţa.

— Şşş, l-am tras mai aproape, luându-i în braţe trupuşorul firav, care tremura îngrozit. Şşş, o să fie bine, o să mergem împreună acasă, o să vezi. Totul va fi bine.

Vocea îi era înăbuşită la pieptul meu, dar se putea desluşi panica din ea:

— Promite-mi, te rog, că n-o s-o faci! Of, Doamne, Amir aga, te rog să-mi promiţi!

Cum puteam să îi promit? L-am ţinut în braţe, strâns de tot, legănându-l înainte şi înapoi. A plâns până mi-a udat toată cămaşa, iar lui i-au secat lacrimile; tremuratul a încetat, iar rugăminţile frenetice s-au transformat într-un soi de murmur indescifrabil. Am aşteptat, legănându-l înainte şi înapoi, până când respiraţia i s-a domolit, iar corpul i s-a relaxat. Mi-am amintit ceva ce citisem cu multă vreme în urmă: „Aşa fac copiii faţă terorii. Adorm.“

L-am dus şi l-am aşezat uşor în pat. Apoi m-am întins în patul meu şi am privit pe geam amurgul violet de pe cerul Islamabadului.

 

Cerul era negru-cărbune când sunetul telefonului m-a trezit din somn. M-am frecat la ochi şi am aprins veioza de pe noptieră. Era trecut de zece şi jumătate noaptea; dormisem aproape trei ore. Am ridicat receptorul:

— Alo?

— Telefon din America, am auzit vocea plictisită a domnului Fayyaz.

— Mulţumesc, i-am răspuns.

Lumina din baie era aprinsă; Sohrab se spăla, ca în fiecare seară. Am auzit două păcăneli, apoi pe Soraya:

— Salaam!

Vocea îi suna impacientată.

— Bună!

— Cum a mers întâlnirea cu avocatul?

I-am spus ce-mi sugerase Omar Faisal:

— Ah, poţi să uiţi, a zis ea. Nu o să fie nevoie!

M-am ridicat:

— Rawsti? De ce, ce s-a întâmplat?

— Am veşti de la Kaka Sharif. A zis că lucrul cel mai important este să-l aduci pe Sohrab în ţară. Odată ajuns aici, se vor găsi căi de a-l