— Salaam alaykum, a zis, cu voce scăzută.

— Alaykum salaam, i-a răspuns Faisal. Ştiai că porţi numele unui mare războinic?

Sohrab a încuviinţat din cap. S-a urcat din nou în pat şi s-a întins să se uite la televizor.

— Nu ştiam că vorbiţi farsi atât de bine, am zis în engleză. Aţi crescut în Kabul?

— Nu, m-am născut la Karachi, dar am locuit câţiva ani la Kabul – în Shar-e-Nau, lângă moscheea Haji Yaghoub, a zis Faisal. De fapt, am crescut în State, în Berkeley. Tatăl meu avea un magazin de discuri prin anii ’60. Dragoste fără prejudecăţi, bandane, tricouri inscripţionate, tot ce vrei.

Se aplecă spre mine, conspirativ:

— Am fost şi la Woodstock.

— Super, i-am zis, iar Faisal a râs atât de tare încât a început iar să transpire.

Am continuat:

— Ce i-am povestit domnului Andrews e cam tot ce era de spus, cu excepţia a două-trei chestii, maximum trei. O să vă spun versiunea necenzurată.

Şi-a lins un deget şi a scos o pagină albă. Şi-a deşurubat capacul stiloului:

— Ar fi foarte bine, Amir. Şi ce-ar fi să vorbim în engleză de acum încolo?

— OK.

I-am povestit tot ce se întâmplase. I-am spus despre întâlnirea mea cu Rahim Khan, despre drumul prin munţi spre Kabul, orfelinatul, omorârea cu pietre de pe Stadionul Ghazi.

— Dumnezeule, a şoptit. Îmi pare rău, am atâtea amintiri frumoase din Kabul. E greu de crezut că e vorba de acelaşi loc.

— Aţi mai fost acolo de curând?

— Doamne, nu.

— Nu seamănă cu Berkeley, de asta puteţi fi sigur.

— Continuaţi.

I-am spus şi restul – întâlnirea cu Assef, lupta, despre Sohrab şi praştia lui, cum am fugit în Pakistan. Când am terminat, a mâzgălit câte ceva, a tras adânc aer în piept şi m-a privit sobru:

— Ei bine, Amir, te aşteaptă o bătălie grea.

— Una pe care aş putea-o câştiga?

Şi-a înşurubat capacul stiloului.

— Cu riscul de a-ţi repeta ce ţi-a zis Raymond Andrews – nu prea cred. Nu e imposibil, dar nici probabil.

Adio, zâmbet afabil. Adio, privire şmecheră.

— Dar tocmai copiii ca Sohrab au mai multă nevoie de un cămin, am spus. Toate aceste reguli şi regulamente mi se par lipsite de sens.

— Încerci să vinzi castraveţi grădinarului, Amir, a zis. Dar adevărul e că dacă vei lua în considerare legile în vigoare privind imigrarea, politicile de adopţie ale agenţiilor specializate şi situaţia politică din Afganistan, vei vedea că nu ai nici un as în mânecă.

— Nu înţeleg, am spus.

Îmi venea să lovesc sau să sparg ceva.

— Adică înţeleg, dar nu pricep.

Omar a dat din cap, încruntat.

— Păi, lucrurile stau cam aşa: în mijlocul unui dezastru, fie el natural sau provocat de mâna omului – şi talibanii sunt un astfel de dezastru, Amir, crede-mă – e întotdeauna dificil să fii sigur că un copil e orfan. Copiii nimeresc în tabere de refugiaţi sau sunt abandonaţi de părinţi pentru că aceştia nu pot avea grijă de ei. Se întâmplă tot timpul. Aşa că cei de la INS nu vor elibera viza decât dacă va fi clar că acest copil întruneşte criteriile legale pentru a fi declarat orfan. Îmi pare rău, ştiu că sună ridicol, dar ai nevoie de certificatele de deces.

— Ai fost în Afganistan, i-am zis. Ştii cât de puţin probabil este să le obţin.

— Ştiu, mi-a zis. Dar hai să presupunem că reiese cu claritate că acest copil nu are nici un părinte în viaţă. Chiar şi aşa, INS consideră că o bună politică de adopţie este să plaseze copilul la cineva din propria lui ţară, astfel încât moştenirea lui culturală să nu se piardă.

— Care moştenire? i-am spus. Talibanii au distrus orice moştenire a afganilor. Doar ai văzut ce le-au făcut statuilor uriaşe ale lui Buddha din Bamiyan.

— Îmi pare rău, eu îţi spun doar cum funcţionează INS-ul, Amir, a zis Omar, atingându-mi braţul. A privit spre Sohrab şi a zâmbit.

S-a întors iar spre mine.

— Acum, un copil poate fi adoptat numai în conformitate cu legile propriei lui ţări. Dar când ai o ţară în clocot, cum e Afganistanul, să zicem, agenţiile guvernamentale sunt prea ocupate cu urgenţele, iar o adopţie nu mai constituie o prioritate.

Am oftat şi m-am frecat la ochi. Chiar între ei era un punct de unde a izbucnit o durere de cap înfiorătoare.

— Dar să presupunem că situaţia din Afganistan s-ar rezolva cumva, a continuat Omar, încrucişându-şi braţele peste abdomenul proeminent. Nici aşa nu e sigur că ar permite adopţiile. De fapt, chiar şi cele mai moderate naţiuni musulmane ezită în privinţa adopţiilor, pentru că în multe dintre aceste ţări, legea islamică, Shari’a, nu recunoaşte adopţia.

— Îmi ceri să renunţ? l-am întrebat, apăsându-mi palma pe frunte.

— Am crescut în America, Amir, şi dacă această ţară m-a învăţat ceva, este tocmai că a renunţa e cam acelaşi lucru cu a te pişa în paharul cu limonadă al unei cercetaşe. Dar, în calitate de avocat al tău, trebuie să-ţi ofer toate informaţiile – mi-a mai zis. În fine, în mod normal agenţiile îşi trimit angajaţii să evalueze mediul în care trăieşte copilul şi nici o agenţie normală nu şi-ar trimite oamenii în Afganistan.

M-am uitat la Sohrab care stătea pe pat, uitându-se când la televizor, când la noi. Stătea exact ca tatăl lui pe vremuri, cu bărbia sprijinită pe un genunchi.

— Sunt unchiul lui, oare asta nu înseamnă nimic?

— Ba da, dacă poţi s-o dovedeşti. Îmi pare rău, dar ai vreun document care să ateste cele spuse de tine?

— Nu am nici o hârtie, i-am spus, cu voce obosită. Nimeni nu a ştiut nimic. Sohrab nu a ştiut până când nu i-am spus eu, iar eu însumi am aflat doar de puţină vreme. Singura persoană care ştie a plecat, poate chiar a murit.

— Hm!

— Ce alternative am, Omar?

— O să fiu sincer: nu prea multe.

— Iisuse, şi ce-mi rămâne de făcut?

Omar a inspirat adânc, şi-a bătut bărbia gânditor cu stiloul şi a oftat.

— Ai putea înainta o cerere de plasare a copilului, apoi să faci demersurile pentru o adopţie independentă. Asta înseamnă că ar trebui să locuieşti cu Sohrab aici, în Pakistan, zi de zi, timp de doi ani de zile. Poţi cere azil în numele lui. Dar e un proces laborios şi de lungă durată, în care va trebui să faci dovada că