— Sunteţi hotărât să mergeţi până la capăt cu chestia asta? a zis, răscolind printre hârtii.

— Da, sunt hotărât.

A scos o carte de vizită.

— Atunci vă sfătuiesc să vă luaţi un avocat de imigrări bun. Omar Faisal lucrează aici, în Islamabad. Puteţi să-i spuneţi că v-am trimis eu.

Am luat cartea de vizită.

— Mulţumesc, am mormăit.

— Succes, mi-a zis. Am ieşit din cameră, privind peste umăr. Andrews stătea într-un dreptunghi de lumină, uitându-se în gol pe fereastră şi întorcând cu grijă ghiveciul cu roşii spre soare, mângâindu-le drăgăstos frunzele.

— Aveţi grijă, ne-a spus secretara când am trecut pe lângă biroul ei.

— Şeful dumneavoastră nu prea are maniere, am zis. Mă aşteptam să-şi dea ochii peste cap, poate chiar să facă un gest care să sugereze un fel de „Da, ştiu, toată lumea zice asta“. În loc de aşa ceva, şi-a coborât vocea:

— Bietul Ray, s-a schimbat mult de când i-a murit fata.

Am ridicat din sprâncene.

— Sinucidere, a mai murmurat ea.

În taxiul care ne ducea înapoi la hotel, Sohrab şi-a sprijinit capul de geam, uitându-se la clădirile care defilau prin faţa noastră şi la arborii de cauciuc. Respiraţia lui aburea geamul; îl ştergea, apoi iar îl aburea. Am aşteptat să mă întrebe despre întâlnire, dar n-a făcut-o.

De cealaltă parte a uşii închise de la baie se auzea apa curgând. Din ziua în care ne luasem camera, Sohrab făcea câte o baie lungă în fiecare seară înainte de a se băga în pat. În Kabul, apa caldă devenise, ca şi taţii, o raritate. Acum, Sohrab ajunsese să petreacă o oră în cadă, săpunindu-se şi frecându-şi pielea. Stând pe marginea patului, am sunat-o pe Soraya. Priveam dunga subţire de lumină de sub uşa de la baie. Nici acum nu te simţi curat, Sohrab?

I-am povestit Sorayei ce îmi spusese Raymond Andrews.

— Ce părere ai? i-am zis.

— Trebuie să credem că se înşală.

Mi-a spus apoi că sunase la câteva agenţii care se ocupau de adopţiile internaţionale. Nu găsise nici una care să fie interesată în adopţii afgane, dar continua să caute.

— Cum au primit părinţii tăi veştile?

— Madar e bucuroasă pentru noi. Padar… ei bine… ca întotdeauna, e destul de greu de citit. Nu spune mare lucru.

— Dar tu? Eşti fericită?

Am auzit-o mutându-şi receptorul dintr-o mână în alta.

— Cred că îi putem face un bine nepotului tău, dar poate că şi el ne-ar face nouă un bine.

— La acelaşi lucru mă gândeam şi eu.

— Ştiu că pare o nebunie, dar mă trezesc întrebându-mă care este qurma lui favorită sau ce materie îi place cel mai mult la şcoală. Îmi imaginez cum o să îl ajut la teme…

Râse. În baie, apa nu mai curgea. Îl auzeam pe Sohrab bălăcindu-se şi împroşcând cu apă peste marginea căzii.

— O să te descurci de minune, i-am spus.

— Ah, era să uit! L-am sunat pe Kaka Sharif.

Mi-am amintit cum a citit poemul scris pe o bucată de hârtie cu antetul hotelului, la nika noastră. Fiul lui ne ţinuse Coranul deasupra capetelor, când ne îndreptaserăm spre estradă, zâmbind aparatelor care ne orbeau cu flash-urile lor.

— Ce a zis?

— Păi, va încerca să ne dea o mână de ajutor. O să sune nişte amici de la INS, mi-a zis.

— Astea sunt veşti grozave, i-am spus. De-abia aştept să-l vezi pe Sohrab.

— Eu de-abia aştept să te văd pe tine, mi-a spus ea.

Am închis telefonul zâmbind.

Sohrab a ieşit din baie câteva minute mai târziu. Abia dacă rostise zece cuvinte după întâlnirea cu Raymond Andrews, iar încercările mele de a-l atrage într-o conversaţie s-au lovit doar de replici monosilabice sau încuviinţări din cap. S-a urcat în pat şi şi-a tras pătura până sub bărbie. După câteva minute sforăia.

Am şters o porţiune din oglinda aburită şi m-am ras cu un brici – asta punea hotelul la dispoziţie. Apoi am făcut şi eu baie şi am zăcut în apa fierbinte, din care se ridicau aburi, până s-a răcit şi mi s-a încreţit pielea. Am stat acolo plutind, întrebându-mă, visând…

Omar Faisal era durduliu, negricios, cu gropiţe în obraji, ochii ca două mărgele negre şi un zâmbet afabil, care dezvăluia un dinte lipsă. Părul grizonat, care începea să se rărească, era strâns la spate într-o coadă de cal. Purta un costum maro, de catifea reiată, cu petice de piele în coate şi o servietă uzată şi ticsită. Nu mai avea mâner, aşa că o strângea la piept. Era genul de individ care îşi începea propoziţiile cu un râs scurt şi scuze care nu-şi aveau rostul, de genul „Scuze, vin acolo la ora cinci”. Urma râsul. Când l-am sunat a insistat să vină el la noi. „Îmi pare rău, taximetriştii din oraşul ăsta sunt nişte rechini”, a zis într-o engleză perfectă, fără urmă de accent. „Când miros că e vorba de un străin, îşi triplează tarifele.”

A intrat energic pe uşă, tot numai zâmbete şi scuze, vorbind puţin fonfăit şi transpirând. Şi-a şters fruntea cu o batistă şi a deschis servieta, a frunzărit în căutarea unei însemnări şi şi-a cerut scuze pentru că îşi împrăştiase hârtiile pe pat. Stând cu picioarele încrucişate pe pat, Sohrab se uita cu un ochi la televizorul pe care-l dăduse pe mut şi cu celălalt la avocatul cel grăbit. Îi spusesem de dimineaţă că va veni Faisal, iar el dăduse din cap, gata să întrebe ceva, apoi se întorsese spre televizor, unde urmărea un spectacol cu animale vorbitoare.

— Poftiţi, a zis Faisal, deschizând un carneţel cu scoarţe galbene. Sper că toţi copiii mei vor fi ordonaţi, ca mama lor, nu ca mine. Îmi pare rău, probabil nu e genul de lucru pe care aţi fi vrut să-l auziţi de la viitorul dumneavoastră avocat, nu?

A râs.

— Ei bine, Raymond Andrews vă consideră foarte competent.

— Domnul Andrews, da, da. Un om cumsecade. De fapt, m-a sunat şi mi-a vorbit despre dumneavoastră.

— Da?

— Oh, da.

— Deci cunoaşteţi situaţia în care ne găsim.

Faisal şi-a şters picăturile de transpiraţie de deasupra buzei.

— Cunosc versiunea pe care i-aţi prezentat-o domnului Andrews, mi-a zis.

Gropiţele i s-au adâncit într-un zâmbet şmecher. S-a întors spre Sohrab:

— Acesta trebuie să fie tânărul care provoacă atâtea probleme, a zis în farsi.

— El e Sohrab, am zis. Sohrab, acesta e domnul Faisal, avocatul despre care ţi-am vorbit.

Sohrab s-a