— Fumaţi? a întrebat, cu o voce baritonală, destul de ciudată pentru statura lui mică.

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns, fără să bag în seamă felul lipsit de interes în care privirea lui Andrews poposise asupra lui Sohrab sau faptul că nu se uita în ochii mei când îmi vorbea. A deschis un sertar şi şi-a aprins o ţigară dintr-un pachet pe jumătate gol. Tot de acolo, a mai scos şi o sticlă cu o loţiune de îngrijire a mâinilor. Îşi privea roşiile şi îşi dădea cu loţiunea respectivă în palme şi le freca una de alta, în timp ce ţigara îi spânzura în colţul gurii. Apoi a închis sertarul, şi-a pus coatele pe birou şi a oftat:

— Aşa, a zis, mijindu-şi ochii cenuşii printre rotocoalele de fum, spuneţi-mi povestea dumneavoastră.

M-am simţit ca Jean Valjean stând faţă în faţă cu Javert. Mi-am amintit că sunt pe pământ american, iar tipul ăsta e de partea mea, fiind plătit să ajute oameni ca mine.

— Vreau să-l adopt pe băiat şi să-l iau înapoi cu mine în State, i-am zis.

— Spuneţi-mi povestea dumneavoastră, a repetat, zdrobind cu degetul arătător o fărâmă de scrum de pe biroul curat ca lacrima şi aruncând-o în scrumieră.

I-am oferit versiunea cu care îmi bătusem capul de când terminasem de vorbit cu Soraya. Venisem în Afganistan să-l recuperez pe băiatul fratelui meu vitreg şi găsisem copilul într-o stare foarte proastă, într-un orfelinat. Îi plătisem directorului orfelinatului o sumă de bani şi luasem băiatul de acolo. Apoi, îl adusesem în Pakistan.

— Sunteţi unchiul vitreg al băiatului?

— Da.

S-a uitat la ceas. S-a aplecat şi a răsucit vasul cu roşii din pervaz:

— Ştiţi pe cineva care poate depune mărturie că e aşa?

— Da, dar nu ştiu unde e acum.

S-a întors spre mine şi a dat din cap. Am încercat să-i descifrez expresia de pe chip, dar nu am putut. M-am întrebat dacă şi-o fi încercat mânuţele la poker.

— Îmi închipui că faptul că aveţi maxilarul prins în copci nu e vreo modă locală, a zis.

Nu era de bine, nici pentru mine, nici pentru Sohrab. De-abia atunci mi-am dat seama. I-am spus că fusesem tâlhărit în Peshawar.

— Bineînţeles, a zis. Şi-a dres vocea: Sunteţi musulman?

— Da.

— Practicant?

— Da.

Adevărul era că nu-mi mai aminteam de când nu-mi mai plecasem fruntea la pământ în rugăciune. Apoi mi-am amintit: din ziua în care dr. Armani îi pusese diagnosticul lui Baba. Atunci îngenuncheasem pe covorul de rugăciune, încercând să-mi amintesc fragmente de versete pe care le învăţasem la şcoală.

— Ajută puţin în cazul dumneavoastră, dar nu foarte mult, a zis, râcâind cu unghia o porţiune ascunsă în părul de culoarea nisipului.

— Ce vreţi să spuneţi? l-am întrebat. M-am întins şi am luat mâna lui Sohrab, împletindu-mi degetele cu ale lui. Sohrab se uita nesigur când la mine, când la Andrews.

— E un răspuns lung şi sunt sigur că voi sfârşi prin a vi-l spune. Nu-l vreţi pe cel scurt mai întâi?

— Ba cred că da.

Andrews şi-a stins ţigara; avea buzele strânse.

— Renunţaţi.

— Poftim?

— La cererea de a-l adopta pe tânărul acesta. Renunţaţi. Ăsta e sfatul meu pentru dumneavoastră.

— S-a notat, am spus. Şi acum, o să-mi spuneţi şi de ce?

— Asta înseamnă că vreţi răspunsul lung – a zis, cu o voce impasibilă, fără să reacţioneze în nici un fel la tonul meu abrupt. Şi-a împreunat palmele, de parcă ar fi îngenuncheat în faţa Fecioarei Maria:

— Să presupunem că povestea pe care mi-aţi servit-o e reală, deşi pariez pe viitoarea mea pensie că e ori inventată, ori trunchiată. Nu că mi-ar păsa, Doamne fereşte! Sunteţi aici, el e aici, asta-i tot ce contează. Dar, chiar şi aşa, cererea dumneavoastră va întâmpina obstacole serioase, printre care – nu în ultimul rând – faptul că acest copil nu este orfan.

— Bineînţeles că este.

— Nu, legal nu este.

— Părinţii lui au fost executaţi în stradă. Vecinii au văzut tot, am zis, bucuros că vorbesc în engleză.

— Aveţi certificatele de deces?

— Certificatele de deces? Aici vorbim despre Afganistan, locul unde majoritatea oamenilor nu au nici certificate de naştere.

Ochii sticloşi nici măcar n-au clipit.

— Nu eu fac legile, domnule. Atitudinea dumneavoastră ultragiată nu vă scuteşte de a dovedi că părinţii sunt decedaţi. Băiatul trebuie declarat în mod legal orfan.

— Dar…

— Aţi vrut răspunsul lung şi eu vi-l dau. Următoarea dumneavoastră problemă e că aveţi nevoie de cooperarea ţării de origine a copilului. Ei bine, asta e, în cel mai bun caz, dificil de obţinut şi, ca să vă citez: „aici vorbim despre Afganistan.” Nu avem o ambasadă americană în Kabul. Asta complică lucrurile extrem de mult. Le face aproape imposibile.

— Şi ce-mi sugeraţi, că ar fi mai bine să-l arunc înapoi, în stradă? i-am spus.

— Nu asta am zis.

— A fost abuzat sexual, am zis, amintindu-mi de clopoţeii din jurul gleznelor lui Sohrab, de mascara de la ochi.

— Îmi pare rău să aud asta, a zis gura lui Andrews. Felul în care se uita la mine m-a făcut să cred că putea vorbi pe acelaşi ton şi despre vreme. Asta nu-i va convinge pe cei de la INS să-i dea acestui tânăr o viză.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că, dacă vreţi să fiţi de ajutor, trimiteţi bani unui fond de ajutoare recunoscut. Munciţi ca voluntar într-o tabără de refugiaţi. Dar, în acest moment, îi descurajăm cu toată tăria pe cetăţenii Statelor Unite să încerce să adopte copii afgani.

M-am ridicat.

— Haide, Sohrab, am zis în farsi. Sohrab s-a ridicat încet şi şi-a lipit capul de şoldul meu. Mi-am amintit de poza lui şi a lui Hassan, în care stătea la fel. Pot să vă întreb şi eu ceva pe dumneavoastră, domnule Andrews?

— Da.

— Aveţi copii?

Pentru prima oară, a clipit.

— Ei bine, aveţi sau nu? E o întrebare simplă.

Tăcea.

— Mă gândeam eu, am zis, luându-l pe Sohrab de mână. Ar trebui să pună în locul dumneavoastră pe cineva care ştie ce înseamnă să îţi doreşti un copil. M-am întors şi am dat să plec, cu Sohrab pe urmele mele:

— Pot să vă întreb şi eu ceva pe dumneavoastră? a zis Andrews în urma mea.

— Vă rog.

— I-aţi promis acestui copil că-l veţi lua cu dumneavoastră?

— Şi dacă ar fi aşa?

A scuturat din cap.

— Să promiţi ceva unui copil e o treabă periculoasă.

A