— N-o să mă satur niciodată de tine, Sohrab. Niciodată, îţi promit. Doar eşti nepotul meu, nu? Iar Soraya jan e o femeie minunată, crede-mă, te va adora. Îţi promit că aşa va fi.

Am riscat; m-am aplecat şi i-am luat mâna – s-a încordat o clipă, apoi m-a lăsat să îl ţin de mână.

— Nu vreau să mai ajung la orfelinat, mi-a spus.

— Nu o să mai permit niciodată aşa ceva. Şi asta e o promisiune. I-am cuprins mâna între ale mele: Hai cu mine acasă.

Lacrimile îi udau perna. Mult timp nu a spus nimic. Apoi mâna lui a strâns-o pe a mea. Şi a dat din cap că da. A dat din cap că da.

Am reuşit să prind legătura abia din a patra încercare. Telefonul a sunat de trei ori înainte ca ea să-mi răspundă.

— Alo?

Era şapte şi treizeci de minute la Islamabad şi cam tot atât – dar dimineaţă – în California. Asta însemna că Soraya se trezise de o oră şi se pregăteşte de şcoală.

— Eu sunt, i-am zis. Stăteam pe pat, privindu-l pe Sohrab cum doarme.

— Amir! aproape că a ţipat. Eşti bine? Unde eşti?

— Sunt în Pakistan.

— De ce nu ai sunat până acum? Am fost bolnavă de tashweesh! Mama se roagă şi face nazr în fiecare zi.

— Îmi pare rău că nu te-am sunat. Acum sunt bine.

Îi spusesem că voi fi plecat o săptămână, cel mult două. Trecuse aproape o lună. Am zâmbit.

— Şi spune-i lui Khala Jamila să nu mai omoare oi.

— Ce-ai vrut să spui cu „acum sunt bine“? Şi ce e-n neregulă cu vocea ta?

— Nu-ţi mai face griji pentru asta acum. Sunt bine, Soraya, zău. Am să-ţi spun o poveste, una pe care ar fi trebuit să ţi-o spun de mult, dar înainte vreau să-ţi dau o veste.

— Ce anume? a zis, cu o voce mai joasă, precaută.

— Nu vin singur acasă. Aduc un băieţel – am făcut o pauză – şi vreau să-l adoptăm.

— Ce?

M-am uitat la ceas.

— Mi-au mai rămas cincizeci şi şapte de minute pe cartela asta nenorocită şi am atâtea să-ţi spun. Aşază-te undeva.

Am auzit picioarele unui scaun târât precipitat pe parchet.

— Dă-i drumul, mi-a zis.

Şi atunci am făcut ceea ce nu făcusem în cincisprezece ani de căsnicie: i-am spus soţiei mele totul. Totul. Îmi închipuisem de atâtea ori clipa asta, mă temusem de ea, dar, pe măsură ce vorbeam, am simţit cum mi se ridică o povară de pe piept. Îmi imaginez că Soraya simţise ceva asemănător în noaptea de khastegari, când îmi vorbise despre trecutul ei.

Când am terminat de istorisit, plângea.

— Ce crezi? i-am zis.

— Nu ştiu ce să cred, Amir. Mi-ai spus atâtea lucruri de-o dată!

— Îmi dau seama.

Am auzit-o suflându-şi nasul:

— Dar ştiu măcar atâta lucru: că trebuie să-l aduci acasă. Vreau să-l aduci.

— Eşti sigură? am întrebat, cu ochii închişi, zâmbind.

— Dacă sunt sigură? mi-a răspuns. Amir, e qaom a ta, familia ta, aşa că mi-e şi mie qaom. Sigur că sunt sigură. Nu-l poţi lăsa pe străzi.

Apoi, după o scurtă pauză:

— Cum e?

M-am uitat la Sohrab, care dormea în pat.

— E dulce, într-un fel solemn.

— Cine l-ar putea condamna? a mai zis. Vreau să-l văd, Amir. Chiar vreau foarte mult asta.

— Soraya?

— Mda.

— Dostet darum. Te iubesc.

— Şi eu pe tine, mi-a răspuns. I-am ghicit zâmbetul printre vorbe. Şi ai grijă.

— O să am. Încă ceva: nu le spune alor tăi cine este. Dacă trebuie să afle, vor afla de la mine.

— Bine.

Am închis.

Peluza din faţa Ambasadei Americii la Islamabad era tunsă cu grijă şi punctată cu ronduri frumoase de flori, mărginite de un gard viu tăiat periuţă. Clădirea în sine arăta ca multe altele din Islamabad: turtită şi albă. Am trecut de mai multe filtre şi trei ofiţeri însărcinaţi cu paza mi-au făcut percheziţie corporală, după ce firele cu care-mi erau cusute buzele au declanşat alarma detectorului de metale. Când am intrat în sfârşit în clădire, scăpând de arşiţa de afară, m-a izbit curentul rece ca gheaţa al aparatului de aer condiţionat. Secretara din hol, o femeie de vreo cincizeci de ani, cu faţa ovală şi părul blond, mi-a zâmbit când mi-am spus numele. Purta o bluză bej şi pantaloni negri, eleganţi – era prima femeie pe care o vedeam după săptămâni întregi îmbrăcată cu altceva decât cu burqa şi shalawar-kameez. Mi-a căutat numele pe lista de audienţe, bătând cu capătul cu gumă al creionului în birou. Mi-a găsit numele şi m-a rugat să iau loc.

— Doriţi nişte limonadă? m-a întrebat.

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns.

— Poate fiul dumneavoastră?

— Poftim?

— Poate tânărul şi frumosul domn care vă însoţeşte? a repetat, zâmbind spre Sohrab.

— Ali, da, mulţumesc mult.

Ne-am aşezat amândoi pe canapeaua de piele neagră din faţa biroului de la recepţie, chiar sub steagul american. Sohrab a cules o revistă de pe măsuţa cu blat de sticlă. Răsfoia paginile, fără să se uite cu adevărat la poze.

— Ce e? m-a întrebat Sohrab.

— Poftim?

— Zâmbeşti.

— Mă gândeam la tine, i-am spus.

Mi-a zâmbit, un zâmbet nervos. A luat altă revistă şi a răsfoit-o timp de vreun minut.

— Nu-ţi fie frică, i-am spus, atingându-i braţul. Oamenii ăştia nu ne vor răul. Relaxează-te!

Aş fi putut să-mi urmez propriul sfat. Am continuat să mă foiesc pe scaun, când legându-mi, când dezlegându-mi şireturile de la pantofi. Secretara a pus un pahar înalt cu limonadă cu gheaţă pe măsuţă:

— Poftim.

Sohrab a zâmbit timid.

— Mulţumesc mult, a zis în engleză. Îi ieşise un fel de „mulţumesc forte mut“. Era tot ce ştia în engleză – mi-a spus pe urmă asta şi „O zi bună!“

Ea a râs.

— Cu multă plăcere.

S-a întors la biroul ei de la recepţie, în zgomot de tocuri înalte care lovesc podeaua.

— Vă doresc o zi bună, a zis Sohrab.

Raymond Andrews era un tip scund, cu mâini micuţe, unghii perfect rotunjite şi o verighetă de aur pe degetul inelar. Mi-a strâns mâna scurt şi politicos; parcă aş fi strâns o vrabie în mână. Acestea sunt mâinile în care se află soarta noastră – m-am gândit în timp ce mă aşezam, împreună cu Sohrab, de partea cealaltă a biroului. Un afiş cu Mizerabilii era lipit pe peretele din spatele lui Andrews, lângă o hartă topografică a Statelor Unite. La geam, pe pervaz – un ghiveci într-un suport