I-am văzut ochii în oglinda retrovizoare, trecând de la Sohrab la mine, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Mi-am văzut şi propria faţă. Nu mai era chiar atât de umflată, dar căpătase o tentă gălbuie de la vânătăile care se retrăgeau.

Ne-am aşezat pe o bancă din zona de picnic, la umbra unui arbore de cauciuc. Era o zi călduroasă şi soarele îşi arunca suliţele din cerul de topaz. Pe băncile de lângă noi, cei veniţi cu familiile mâncau samosa şi pakora. Undeva se auzea un radio; era un cântec indian pe care mi s-a părut că îl recunosc, dintr-un film vechi, poate Pakeeza. Copilaşi – mulţi dintre ei de aceeaşi vârstă cu Sohrab – fugăreau mingiile de fotbal, râzând şi chiuind. Mi-am amintit de orfelinatul din Karteh-Seh, de şobolanul care îmi mirosise pantofii în biroul lui Zaman. Mi s-a strâns sufletul sub un val neaşteptat de furie faţă de felul în care compatrioţii mei îşi distrug propria ţară.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Sohrab.

M-am forţat să zâmbesc şi i-am spus că nu e ceva important.

Am aşternut un prosop de baie luat de la hotel şi am jucat panjpar. Era plăcut să stau acolo, cu copilul fratelui meu vitreg, jucând cărţi, în timp ce soarele cald îmi mângâia ceafa. Cântecul s-a terminat şi a început altul, unul pe care nu l-am recunoscut.

— Uite! a zis Sohrab. Arăta cu cărţile spre cer. Mi-am ridicat privirea şi am văzut un şoim zburând în cercuri ample, sus, în înaltul albastru şi nemărginit.

— N-am ştiut că sunt şoimi în Islamabad, am zis.

— Nici eu, a răspuns el, urmărind cu ochii zborul circular al păsării. Sunt şi acolo unde locuieşti tu?

— La San Francisco? Cred că da. Dar eu nu prea i-am văzut.

— Aha, a mai zis el.

Speram să mai spună ceva, dar a mai jucat o mână, după care m-a întrebat dacă putem să mâncăm ceva. Am deschis punga de hârtie şi i-am dat un sandviş cu chiftele. Prânzul meu consta tot dintr-o cană de suc de portocale – a câta oare? amestecat cu piure de banane – închiriasem pentru o săptămână mixerul doamnei Fayyaz. Am supt cu paiul şi gura mi s-a umplut de gustul dulce, amestecat al fructelor. O parte din el a început să-mi picure pe la colţul buzelor. Sohrab mi-a întins un şerveţel şi m-a privit cum îmi tamponez buzele. Am zâmbit şi mi-a întors zâmbetul.

— Eu şi tatăl tău am fost fraţi, i-am spus. Pur şi simplu aşa îmi venise. Voisem să-i spun în noaptea aceea, lângă moschee, dar nu o făcusem. Avea, însă, dreptul să ştie; nu voiam să-i mai ascund nimic. De fapt, fraţi vitregi – am avut acelaşi tată.

Sohrab s-a oprit din mestecat. A pus sandvişul jos.

— Tata nu mi-a zis niciodată că are un frate.

— Asta fiindcă nu a ştiut.

— De ce nu a ştiut?

— Nu i-a spus nimeni, i-am zis. Nici mie nu mi-a spus nimeni. Am aflat abia de curând.

Sohrab a clipit. De parcă abia atunci mă vedea cu adevărat pentru prima oară.

— Dar de ce au ascuns oamenii lucrul acesta de tine şi de tata?

— Ştii, ieri mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare. Există un răspuns, chiar dacă nu unul bun. Să spunem doar că nu ne-au spus pentru că… tatăl tău şi cu mine nu ar fi trebuit să fim fraţi.

— Pentru că era hazar?

M-am silit să-i susţin privirea:

— Da.

— Oare tatăl tău – a început, privindu-şi mâncarea –, oare tatăl tău v-a iubit pe tine şi pe tata la fel?

M-am gândit la o zi pe care o petrecuserăm la Lacul Gargha, când Baba şi-a îngăduit să-l bată pe Hassan pe umăr, fiindcă piatra lui o depăşise pe a mea. Mi l-am imaginat pe Baba în camera de spital, radiind, când îi scoteau bandajele lui Hassan.

— Cred că ne-a iubit la fel de mult, dar diferit.

— Îi era ruşine cu tata?

— Nu, am spus. Cred că îi era ruşine cu el însuşi.

A muşcat iar din sandviş şi a continuat să mestece în tăcere.

Am plecat spre seară, obosiţi de căldură, dar obosiţi într-un mod plăcut. La întoarcere, am simţit privirea lui Sohrab asupra mea. I-am spus taximetristului să oprească la un magazin care vindea cartele telefonice. I-am dat bani şi un bacşiş bun ca să dea o fugă şi să-mi cumpere una.

În noaptea aceea, stăteam fiecare întins pe patul lui, urmărind un talk-show la televizor. Doi molahi cu bărbi lungi şi sure şi cu turbane albe preluau apeluri ale telespectatorilor din lumea întreagă. Cineva pe nume Ayub a sunat din Finlanda să întrebe dacă fiul său adolescent ar putea ajunge în iad fiindcă poartă pantaloni cu talia atât de joasă că i se văd chiloţii.

— Am văzut odată o poză cu San Francisco, mi-a zis Sohrab.

— Da?

— Era un pod roşu şi o clădire cu acoperişul ascuţit.

— Stai să vezi străzile, i-am spus.

— Ce-i cu ele?

Acum se uita la mine. Pe ecranul televizorului, cei doi molahi se consultau unul cu celălalt.

— Sunt atât de abrupte, încât atunci când mergi cu maşina nu vezi decât capota maşinii şi cerul, i-am zis.

— Pare înfricoşător, a spus el. S-a rostogolit pe o parte, cu faţa la mine şi spatele la televizor.

— Acolo ninge?

— Nu, dar e multă ceaţă. Ştii, podul ăla roşu pe care l-ai văzut…

— Da.

— Uneori, ceaţa e atât de deasă dimineaţa, că tot ce vezi e vârful celor două turnuri iţindu-se pe deasupra.

Zâmbea a mirare.

— Oau!

— Sohrab?

— Da.

— Te-ai mai gândit la ce te-am întrebat?

Zâmbetul i-a pierit de pe faţă. S-a rostogolit la loc. Şi-a încrucişat mâinile sub cap. Între timp, molahii au decis că, până la urmă, fiul lui Ayub va ajunge în iad pentru felul în care-şi poartă pantalonii. Zic că aşa stă scris în Haddith.

— Da, m-am gândit, a zis Sohrab.

— Şi?

— Mă sperie.

— Ştiu că e puţin înfricoşător, am zis, agăţându-mă cu disperare de firul acela de speranţă. Dar o să înveţi repede limba engleză şi o să te obişnuieşti…

— Nu, nu asta am vrut să spun. Şi asta mă sperie, dar…

— Dar ce?

S-a rostogolit iar spre mine. Şi-a strâns genunchii la piept:

— Dacă te saturi de mine? Dacă soţia ta nu mă place?

M-am chinuit să mă ridic şi am