— Dar ţie ţi-e dor de părinţii tăi? m-a întrebat, odihnindu-şi obrazul pe genunchi şi uitându-se în sus la mine.

— Dacă mi-e dor de ai mei? Ei bine, pe mama nu am cunoscut-o niciodată. Tata a murit acum câţiva ani şi da, mi-e dor de el şi îmi lipseşte. Uneori, mult de tot.

— Îţi mai aduci aminte cum arăta?

M-am gândit la gâtul puternic al lui Baba, la ochii lui negri şi la părul lui castaniu şi zbârlit. Când stăteam pe genunchii lui mă simţeam de parcă aş fi stat pe două trunchiuri de copac.

— Îmi amintesc cum arăta, am zis. Şi cum mirosea.

— Eu încep să le uit feţele, mi-a zis Sohrab. E de rău?

— Nu, am spus. Se întâmplă, cu timpul.

M-am gândit la ceva. M-am uitat în buzunarul de la piept al hainei. Am găsit fotografia Polaroid a lui Hassan şi Sohrab.

— Uite, am zis.

A luat poza şi a dus-o la un centimetru de faţă, întorcând-o spre lumina care venea de la moschee. S-a uitat la ea mult timp. Am crezut că o să izbucnească în plâns, dar nu, n-a făcut-o. A ţinut-o doar cu amândouă mâinile şi şi-a trecut degetele peste suprafaţa ei. Mi-a venit în minte o expresie pe care o citisem sau o auzisem undeva: „Sunt mulţi copii în Afganistan, dar prea puţină copilărie.” A întins mâna să mi-o dea înapoi.

— Păstreaz-o, i-am zis. E a ta.

— Mulţumesc.

S-a uitat iar la poză şi a băgat-o în buzunarul de la vestă. O căruţă trasă de un cal a trecut la trap. Nişte clopoţei dansau la gâtul calului şi sunau la fiecare pas.

— M-am gândit mult la moschei în ultima vreme, a zis Sohrab.

— Da? Şi la ce anume?

A ridicat din umeri.

— Doar aşa.

Şi-a ridicat faţa, privindu-mă drept în ochi. L-am văzut plângând liniştit, în tăcere.

— Pot să te întreb ceva, Amir aga?

— Bineînţeles.

— Oare Dumnezeu… – a început, apoi s-a înecat uşor. Oare Dumnezeu o să mă trimită în iad pentru ce i-am făcut acelui om?

M-am întins spre el şi a tresărit. M-am retras.

— Nay, bineînţeles că nu, i-am zis. Aş fi vrut să-l trag lângă mine, să-l ţin în braţe, să-i spun că viaţa fusese nedreaptă cu el, nicidecum invers.

Faţa i se schimonosise şi trăsăturile parcă îi îngheţaseră în efortul de a-şi păstra cumpătul.

— Tata îmi spunea că nu e bine să faci rău, nici măcar oamenilor răi, pentru că ei nu ştiu să fie altfel şi pentru că oamenii răi se schimbă uneori şi devin buni.

— Nu întotdeauna, Sohrab.

M-a privit întrebător.

— Pe omul acela care ţi-a făcut rău îl ştiu de mulţi-mulţi ani. Cred că ţi-ai dat seama de asta din conversaţia pe care am avut-o cu el. A… a încercat să-mi facă rău odată, când aveam vârsta ta, dar tatăl tău m-a salvat. Tatăl tău era foarte curajos şi întotdeauna mă salva când eram la ananghie, îmi lua mereu apărarea. Aşa că, într-o zi, omul acela s-a răzbunat pe tatăl său. L-a rănit foarte rău şi eu… eu nu l-am putut salva pe tatăl tău, aşa cum mă salvase el pe mine.

— De ce ar fi vrut cineva să-i facă rău lui tata? a zis Sohrab cu o voce slabă, bâzâitoare. El n-a fost rău cu nimeni, niciodată.

— Ai dreptate! Tatăl tău a fost un om bun. Dar tocmai asta încerc să-ţi spun, Sohrab jan. Există oameni răi pe lumea asta şi uneori oamenii răi nu se schimbă şi rămân răi. Uneori trebuie să le ţii piept. Ce i-ai făcut tu acelui om este ceea ce ar fi trebuit să-i fac eu cu mulţi ani în urmă. I-ai dat exact ce merita şi încă merita mai mult.

— Crezi că tata e dezamăgit de ce am făcut?

— Ştiu sigur că nu e, am spus. Mi-ai salvat viaţa la Kabul. Ştiu că e foarte mândru de tine pe chestia asta.

Şi-a şters faţa cu mâneca cămăşii. La colţul buzelor avea un balonaş de salivă. Şi-a îngropat faţa în mâini şi a plâns o vreme. Apoi a vorbit din nou:

— Mi-e dor de tata şi de mama, a spus cu voce răguşită. Şi mi-e dor şi de Sasa şi de Rahim Khan sahib. Dar uneori mă bucur că nu-s… nu-s aici, cu noi.

— De ce? i-am atins braţul. S-a tras imediat înapoi.

— Pentru că… – a zis, oftând şi tremurând – pentru că nu vreau să mă vadă… Sunt atât de murdar.

A inspirat adânc, apoi a dat drumul aerului odată cu un plâns bâzâit:

— Sunt atât de murdar şi plin de păcate.

— Nu eşti murdar, Sohrab, i-am spus.

— Oamenii ăia…

— Nu eşti deloc murdar.

— … mi-au făcut lucruri… Omul ăla rău şi cu ceilalţi doi… Mi-au… făcut… lucruri…

— Nu eşti nici murdar, nici păcătos.

I-am atins din nou braţul şi s-a tras imediat înapoi. M-am apropiat din nou, cu blândeţe şi l-am tras spre mine:

— N-o să-ţi fac rău, i-am şoptit. Îţi promit.

A rezistat puţin, apoi m-a lăsat să îl trag în braţele mele. Şi-a pus capul la pieptul meu, în timp ce corpul mic i se scutura cu fiecare suspin.

Între oamenii hrăniţi la acelaşi sân există o legătură aparte. Acum, în timp ce durerea băiatului îmi uda cămaşa de lacrimi, am înţeles că şi între noi doi se crease o legătură aparte. Ce se întâmplase în camera aceea, cu Assef, ne unise pentru totdeauna.

Căutasem momentul potrivit să pun întrebarea care mi se tot învârtea prin cap şi care mă ţinea treaz noaptea. Am hotărât că ăsta este momentul potrivit, aici şi acum, în luminile strălucitoare pe care le trimitea asupra noastră Casa lui Dumnezeu.

— Ai vrea să vii în America şi să locuieşti cu mine şi cu soţia mea?

Nu mi-a răspuns. A continuat să suspine cu faţa îngropată în cămaşa mea şi l-am lăsat în pace.

Timp de o săptămână nici unul dintre noi nu a adus în discuţie subiectul, de parcă întrebarea nici nu ar fi fost pusă vreodată. Apoi, într-o zi, am luat amândoi un taxi să mergem să vizităm platforma Daman-e-Koh sau „Poala muntelui”. Aflată la jumătatea distanţei spre vârful colinelor Margalla, oferea o privelişte panoramică a Islamabadului, cu străzile sale aliniate, curate, mărginite de copaci şi presărate cu case albe. Şoferul ne-a spus că se poate zări şi palatul prezidenţial.

— După ce plouă şi