— Eh, băieţilor le place să facă şotii, a zis, oftând. Eu am trei; toată ziua fug încolo şi-ncoace şi o necăjesc pe mama lor. A început să-şi facă vânt cu ziarul, zgâindu-se la fălcile mele cusute.

— Nu cred că a fugit ca să se joace, am spus. Şi nici nu suntem de aici. Mi-e teamă să nu se fi rătăcit.

A dat din cap a mustrare:

— Atunci n-ar fi trebuit să-l scăpaţi din ochi, domnule.

— Ştiu – i-am răspuns dar am adormit şi când m-am trezit dispăruse.

— Ştiţi, băieţii trebuie supravegheaţi tot timpul.

— Da, am zis şi am simţit cum îmi creşte tensiunea. Cum putea fi atât de obtuz şi de nepăsător?

Şi-a mutat ziarul dintr-o mână în cealaltă şi a mai zis:

— Acum, ar vrea biciclete.

— Cine?

— Băieţii mei, m-a lămurit. Mă tot bat la cap: „Tati, tati, te rugăm să ne iei biciclete şi n-o să te mai supărăm. Te rugăm, tati!“ Râse uşor, pe nas: Mama lor m-ar omorî, vă jur!

Mi l-am închipuit pe Sohrab zăcând într-un şanţ. Sau în portbagajul vreunei maşini, legat şi cu căluş la gură. Nu voiam să-mi pătez mâinile cu sângele lui. Nu şi cu al lui.

— Vă rog… am spus. Mi-am mijit ochii şi i-am citit numele pe ecusonul de pe buzunarul cămăşii cu mânecă scurtă, de bumbac:… Domnule Fayyaz, l-aţi văzut?

— Pe băiat?

Mi-am muşcat buza.

— Da, pe băiat! Băiatul care a venit cu mine. L-aţi văzut sau nu, pentru numele lui Dumnezeu?

Ziarul cu care-şi făcea vânt s-a oprit. Ochii i s-au îngustat:

— Prietene, nu face pe deşteptul cu mine, fiindcă nu eu sunt cel care l-a pierdut.

Cu toate că ce spunea el avea un grăunte de adevăr, am simţit cum mi se urcă sângele la cap:

— Ai dreptate – e greşeala mea, aşa-i. Dar acum spune-mi, l-ai văzut?

— Îmi pare rău, a spus pe un ton politicos. Şi-a pus iar ochelarii pe nas şi şi-a deschis cu o mişcare bruscă ziarul. Nu am văzut nici un băiat.

Am stat un minut nemişcat la recepţie, încercând să nu ţip. Apoi, în timp ce ieşeam din hol, l-am auzit:

— Aveţi vreo idee pe unde s-o fi dus?

— Nu, am zis. Mă simţeam obosit. Obosit şi speriat.

— Îi place ceva în mod special? a mai zis. Am văzut că împăturise ziarul. Băieţii mei, de exemplu, ar face orice ca să meargă la un film american, de acţiune, mai ales alea cu Arnold Whatsanegger…

— Moscheea! am zis. Moscheea cea mare.

Mi-am amintit că vederea moscheei celei mari îl scosese pe Sohrab din apatie, când trecuserăm cu maşina pe acolo, că se aplecase în afară, pe geam, ca să o vadă mai bine.

— Shah Faisal?

— Da, mă puteţi duce acolo?

— Ştiaţi că e cea mai mare din lume? m-a întrebat.

— Nu, dar…

— Numai curtea moscheii poate adăposti patruzeci de mii de oameni.

— Mă puteţi duce acolo?

— Nu-i mai mult de un kilometru până acolo, a zis. Dar deja se îndepărta de pupitru.

— Vă plătesc, i-am mai zis.

A oftat şi a scuturat din cap.

— Aşteptaţi aici, mi-a spus. A dispărut într-o cameră din spate şi s-a întors purtând alţi ochelari şi cu nişte chei în mână; o femeie micuţă, grăsuţă, într-un sari portocaliu, venea în urma lui. I-a luat locul în spatele biroului de la recepţie.

— Nu vă iau nici un ban – mi-a suflat în faţă –, vă duc pentru că sunt tată, ca şi dumneavoastră.

Mă gândeam că o să ne învârtim prin oraş până la căderea nopţii. Mă şi vedeam la poliţie, descriindu-l pe Sohrab, sub privirea încărcată de reproş a lui Fayyaz. Aproape că auzeam vocea obosită şi dezinteresată a poliţistului punându-mi întrebările de rutină. Iar printre aceste întrebări oficiale o auzeam şi pe cea neoficială: Cui dracu’ îi pasă de încă un copil afgan mort?

Dar l-am găsit la vreo cincizeci de metri de moschee, stând pe jos, în parcarea aproape goală, pe o insuliţă de verdeaţă. Fayyaz a tras pe dreapta ca să cobor:

— Trebuie să mă întorc, mi-a zis.

— E bine, o să ne întoarcem pe jos, i-am răspuns. Vă mulţumesc, domnule Fayyaz, vă mulţumesc din tot sufletul.

S-a întors spre mine şi s-a aplecat peste scaunul şoferului.

— Pot să vă spun ceva?

— Sigur.

În semiîntunericul amurgului, chipul lui era doar o pereche de ochelari, reflectând lumina tot mai slabă.

— Chestia e că… voi, afganii, sunteţi cam necugetaţi.

Eram obosit şi aveam dureri. Falca mă înjunghia. Iar nenorocitele alea de răni din piept şi stomac se simţeau ca sârma ghimpată pe sub piele. Dar, cu toate astea, am început să râd.

— Ce… ce am… zicea Fayyaz, dar eu eram deja pe jos de râs, înecat de hohotele de râs care ieşeau cu greu din gura cusută.

— Oameni nebuni, a mai zis. Cauciucurile au scrâşnit când a demarat în trombă – doar luminile roşii de semnalizare se mai zăreau în lumina neclară a apusului.

— M-ai speriat îngrozitor, i-am zis. M-am aşezat lângă el, strâmbându-mă de durere.

Se uita la moschee. Shall Faisal avea forma unui cort uriaş. Maşinile veneau şi plecau; pelerini îmbrăcaţi în alb aşteptau la coadă la intrarea şi la ieşirea din moschee. Am stat acolo, în tăcere, eu sprijinindu-mă de trunchiul unui copac, Sohrab lângă mine, cu genunchii la gură.

Am ascultat chemarea la rugăciune şi am văzut sutele de lumini ale clădirilor care se aprindeau pe măsură ce scădea lumina zilei. Moscheea strălucea ca un diamant în întuneric. Lumina cerul, faţa lui Sohiab.

— Ai fost vreodată la Mazar-i-Sharif? m-a întrebat Sohrab, cu bărbia sprijinită pe genunchi.

— Cu mult timp în urmă, nu-mi amintesc mare lucru.

— Tata m-a dus acolo când eram mic. Au venit cu noi şi mama, şi Sasa. Tata mi-a cumpărat o maimuţă din bazar. Nu una adevărată, ci din aceea pe care trebuie s-o umfli. Era maronie şi avea şi papion.

— Se poate să fi avut şi eu una când eram copil.

— Tata m-a dus la Moscheea Albastră, mi-a mai zis Sohrab. Îmi amintesc că erau atât de mulţi porumbei acolo, afară din masjid, şi nu le era frică de oameni. Au venit drept spre noi. Sasa mi-a dat bucăţele de naan şi am hrănit păsările. În scurt timp era plin de păsări în jurul meu. A fost distractiv.

— Cred că ţi-e tare dor de părinţii tăi, am spus. M-am întrebat dacă îl văzuse pe talibanul care i-a târât părinţii