vopsite cu henna împletindu-se cu ale mele. Apoi, când Baba ne luase, pe Hassan şi pe mine, la căpşuni, în Jalalabad, iar proprietarul ne spusese că putem mânca oricât vrem, cu condiţia să cumpărăm măcar patru kilograme – şi cum sfârşiserăm amândoi prin a ne văita de dureri de burtă. Cât de întunecat, aproape negru, arăta sângele lui Hassan pe zăpadă, picurând din turul pantalonilor. „Sângele e un lucru puternic, bachem.“ Khala Jamila bătând-o pe Soraya pe genunchi şi spunându-i: „Dumnezeu ştie mai bine, poate că nu a fost să fie.“ Eu pe terasa casei tatălui meu, dormind. Baba spunând că singurul păcat care contează este hoţia. Rahim Khan la telefon, explicându-mi că mai există o cale de a fi din nou bun. O cale de a fi din nou bun… Capitolul XXIV

Dacă Peshawar era oraşul care îmi amintea de ceea ce fusese cândva Kabulul, atunci Islamabadul era oraşul în care Kabulul s-ar fi putut transforma într-o bună zi. Străzile erau mai largi decât în Peshawar, mai curate şi mărginite de hibiscuşi şi copaci. Bazarurile erau mai bine organizate şi nu erau atât de înţesate de ricşe şi biciclete. Arhitectura era şi ea mai elegantă, mai modernă şi am văzut parcuri în care trandafirii şi iasomia înfloreau la umbra copacilor.

Farid a găsit un mic hotel pe o stradă lăturalnică care se întindea la poalele dealurilor Margalla. Pe drum am trecut pe lângă celebra moschee Shah Faisal, considerată cea mai mare din lume, cu minaretele ei ascuţite şi turlele uriaşe, de beton. Sohrab a rămas cu gura căscată la vederea ei, apoi s-a aplecat pe geamul portierei şi a urmărit-o cu privirea până ce Farid a dat colţul.

 

Camera de la hotel era o versiune mult îmbunătăţită a celei din Kabul, unde stătusem cu Farid. Cearceafurile erau curate, covorul aspirat şi baia – sclipitoare. Aveai tot ce îţi trebuie – şampon, săpun, lame de ras, cadă şi prosoape mirosind a lămâie. Şi nici o pată de sânge pe pereţi. Şi încă un lucru: un televizor aşezat pe noptiera dintre cele două paturi de o persoană.

— Uite! i-am spus lui Sohrab. Am dat drumul la televizor apăsând pe buton – nu avea telecomandă – şi am început să schimb canalele. Am găsit un spectacol de marionete pentru copii, cu două oi pufoase care cântau în urdu. Sohrab s-a aşezat pe unul dintre paturi, cu genunchii la piept. Imaginile de la televizor i se reflectau în pupilele verzi în timp ce privea ecranul cu un chip ca de piatră, legănându-se înainte şi înapoi. Mi-am amintit de promisiunea pe care i-o făcusem cândva lui Hassan, că o să-i iau un televizor color, pentru el şi familia lui, când o să creştem mari.

— Trebuie să plec, Amir aga, a zis Farid.

— Rămâi aici peste noapte, i-am spus. Te aşteaptă un drum lung. Poţi pleca mâine.

— Tashakor, mi-a răspuns. Dar vreau să mă întorc în noaptea asta. Mi-e dor de copiii mei.

Apoi, îndreptându-se spre uşă, s-a oprit:

— La revedere, Sohrab jan, a zis. A aşteptat un răspuns, dar Sohrab nu-i dădea nici o atenţie. Se legăna doar înainte şi înapoi, cu faţa luminată de strălucirea argintie a imaginilor care dansau pe ecran.

Afară, i-am dat un plic. L-a deschis şi a rămas cu gura căscată.

— Nu ştiam cum să-ţi mulţumesc, i-am zis. Ai făcut atât de mult pentru mine.

— Cât e aici? a zis Farid, uşor ameţit.

— Ceva mai mult de două mii de dolari.

— Două… a început. Buza de jos îi tremura puţin. Mai târziu, când a pornit maşina, desprinzându-se din curbă, a claxonat de două ori şi mi-a făcut cu mâna. I-am răspuns. Nu l-am mai văzut niciodată.

M-am întors în camera de hotel şi l-am găsit pe Sohrab întins pe pat, încovrigat în forma literei C. Avea ochii închişi, dar nu-mi dădeam seama dacă doarme. Închisese televizorul. M-am întins pe patul meu şi m-am strâmbat de durere, ştergându-mi transpiraţia rece de pe frunte. Mă întrebam cât va mai ţine durerea asta care nu mă slăbea deloc când mă ridicam, mă aşezam sau mă întorceam de pe o parte pe alta, în pat. M-am mai întrebat când am să pot mânca hrană solidă. M-am întrebat ce voi face cu băieţelul rănit, care zăcea întins în patul de alături, cu toate că o parte din mine ştia deja.

Pe noptieră era o cană cu apă. Mi-am turnat un pahar şi am luat două pastile din cele pe care mi le dăduse Armand. Apa era caldă şi amăruie. Am tras draperiile şi m-am lăsat uşor pe pat, apoi m-am întins. Credeam că o să-mi explodeze pieptul, desfăcându-se brusc. Când durerea m-a lăsat puţin şi am început să respir din nou, mi-am tras pătura până la piept şi am aşteptat ca doctoriile lui Armand să-şi facă efectul.

 

Când m-am trezit, camera era şi mai întunecată. Felia de cer care se zărea printre perdele era purpurie; amurgul se topea încet în noapte. Cearceafurile erau leoarcă, iar capul parcă îmi bubuia. Visasem iar, dar nu-mi aminteam ce.

Inima mi-a sărit din piept când m-am uitat spre patul lui Sohrab şi am văzut că e gol. L-am strigat. Sunetul vocii mele m-a speriat. Era confuz să stai într-o cameră de hotel, pe întuneric, la mii de kilometri depărtare de casă, cu corpul făcut bucăţele, strigând numele unui băieţel pe care îl întâlnisem pentru prima oară cu numai câteva zile în urmă. L-am strigat din nou, fără răspuns. M-am chinuit să mă ridic din pat, am căutat în baie, pe holul strâmt din faţa camerei, nimic. Plecase.

Am încuiat uşa şi am şontâcăit până la biroul directorului, ţinându-mă cu o mână de balustrada special fixată de-a lungul peretelui. În hol era un palmier de plastic prăfuit, iar pe tapetul lipit pe perete zburau păsări flamingo roz. L-am găsit pe director citindu-şi ziarul în spatele biroului de la recepţie. I l-am descris pe Sohrab şi l-am întrebat dacă nu cumva l-a văzut. A pus ziarul pe birou şi şi-a dat jos ochelarii de citit. Avea un păr unsuros şi o mustaţă pătrăţoasă înspicată cu fire cenuşii. Mirosea vag a fructe tropicale – unele pe