— Eşti la fel de bun ca tatăl tău, poate chiar mai bun, am zis, după ultima partidă pierdută. Îl mai băteam uneori, dar cred că mă lăsa să câştig.

Am făcut o pauză înainte să spun:

— Tatăl tău şi cu mine am fost alăptaţi de aceeaşi femeie.

— Ştiu!

— Ce… ce ţi-a spus despre mine?

— Că eraţi cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată, mi-a răspuns.

Am început să mă joc cu valetul de caro.

— Mă tem că nu i-am fost un prieten chiar aşa de bun, i-am zis. Dar tare mult aş vrea să fiu prietenul tău. Ai vrea? Ţi-ar plăcea?

Mi-am pus cu blândeţe mâna pe braţul lui, dar a tresărit. A trântit cărţile şi s-a tras cât mai departe pe scaun. S-a ridicat şi s-a dus la fereastră. Cerul se umplea de fâşii roşii şi purpurii, pe măsură ce soarele apunea deasupra Peshawarului. De pe strada de dedesubt se auzeau claxoane, răgete de măgari, fluierat de poliţişti. Sohrab stătea în lumina aceea purpurie, cu fruntea lipită de geam şi pumnii strânşi la subsuoară.

Aisha a rugat un coleg asistent să mă ajute să fac primii paşi. Am început chiar în seara aceea. Am dat ocol camerei o singură dată, ţinându-mă cu o mână de stativul pe rotile al perfuzorului, iar cu cealaltă agăţându-mă de braţul asistentului. Mi-au trebuit zece minute ca să ajung iar la pat şi, între timp, incizia din stomac parcă îmi pulsa şi eram scăldat în transpiraţie. M-am aşezat pe pat, oftând, cu inima bătându-mi ca un ciocan în urechi şi gândindu-mă ce dor îmi e de soţia mea.

Sohrab şi cu mine am jucat apoi panjpar, aproape toată ziua următoare. Tot în tăcere. La fel şi în ziua următoare şi în următoarea. De-abia dacă vorbeam, doar jucam panjpar – eu, proptit între perne, el – pe scăunelul cu trei picioare, iar rutina asta nu era întreruptă decât de plimbarea obligatorie în jurul camerei sau de mersul la baia de pe hol. Mai târziu, în noaptea aceea, am avut un vis; am visat că Assef stă în uşa camerei mele de spital, cu bila încă înfiptă în orbită: „Noi doi suntem la fel“ – îmi zicea. „Ai supt lapte cu el de la acelaşi sân, dar eşti geamănul meu.“

În ziua următoare, la prima oră, i-am spus lui Armand că plec.

— E prea devreme pentru externare, a protestat el. Nu mai purta haine de chirurg, ci un costum bleumarin cu cravată galbenă. Avea din nou gel în păr. Încă mai iei antibiotice intravenos şi…

— Trebuie să plec, i-am spus. Vă sunt recunoscător tuturor pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Cu adevărat. Dar chiar trebuie să plec.

— Unde o să mergeţi? a mai zis Armand.

— Mai bine să nu ştiţi.

— De-abia puteţi merge.

— Pot să merg până în capătul holului şi înapoi, i-am zis. O să fiu bine.

Planul era cam aşa: să ies din spital, să iau banii din cutia de valori de la bancă şi să-mi plătesc spitalizarea, să merg cu maşina până la orfelinatul lui John şi Betty Caldwell ca să-l las pe Sohrab, apoi să plec la Islamabad şi să-mi schimb planurile de călătorie. Să mai stau câteva zile până o să mă simt mai bine. Apoi să iau primul avion spre casă.

Ăsta era planul, până în dimineaţa aceea când au sosit Farid şi Sohrab.

— Prietenii ăştia ai tăi, Betty şi John Caldwell, nu sunt în Peshawar, mi-a zis Farid.

Îmi luase zece minute să-mi pun pirhan-tumban-ul. Pieptul, acolo unde mă tăiaseră ca să-mi pună tubul, mă durea când ridicam braţul, iar stomacul îmi pulsa, parcă, de fiecare dată când mă aplecam. Abia îmi trăgeam sufletul, respirând întretăiat, după efortul de a-mi aduna cele câteva lucruri care îmi aparţineau şi de a le băga într-o pungă maro, de hârtie. Dar reuşisem să mă pregătesc şi acum stăteam pe marginea patului, când a venit Farid cu noutăţi. Sohrab s-a aşezat pe pat, chiar lângă mine.

— Unde s-au dus? am întrebat.

Farid a scuturat din cap.

— Nu înţelegi…

— Pentru că Rahim Khan zicea…

— Am fost la Consulatul Statelor Unite, a zis Farid, luându-mi punga. Nu au existat niciodată un John şi o Betty Caldwell în Peshawar. Conform celor spuse de cei de la Consulat, nu există nici în vreo altă parte. Oricum, nu aici, în Peshawar.

Chiar lângă mine, Sohrab răsfoia paginile vechiului număr din National Geographic.

Am luat banii de la bancă. Managerul, un om gras, cu pete de transpiraţie la subsuori, îmi zâmbea strălucitor şi îmi tot repeta că nimeni de la bancă nu se atinsese de bani.

— Absolut nimeni, a zis grav, dând din arătător întocmai ca Armand.

Să mergi prin Peshawar cu atât de mulţi bani într-o pungă de hârtie era o experienţă uşor înfricoşătoare. În plus, aveam impresia că fiecare bărbos care se uită la mine este un ucigaş taliban, trimis de Assef. Frica mea era sporită de două lucruri: erau mulţi bărboşi în Peshawar şi toată lumea se uita insistent.

— Ce facem cu el? a zis Farid, mergând încetişor alături de mine, în drumul de la casieria spitalului spre maşină. Sohrab era aşezat pe bancheta din spate a Land Cruiser-ului, privind traficul prin geamul lăsat în jos şi cu bărbia sprijinită în palmă.

— Nu poate rămâne la Peshawar, am zis încetişor.

— Nu, Amir aga, nu poate rămâne, a spus şi Farid. Îmi citea întrebările ascunse printre vorbe. Îmi pare rău, aş vrea să…

— Nu-i nimic, Farid, i-am zis. Am reuşit chiar să afişez un zâmbet obosit. Ai destule guri de hrănit.

Lângă maşină stătea acum un câine, aşezai pe labele din spate şi ridicat cu cele din faţă pe portiera maşinii, dând din coadă. Sohrab mângâia câinele.

— Cred că deocamdată va merge la Islamabad, am zis.

Am dormit aproape tot drumul până la Islamabad, adică vreo patru ore. Am visat mult, dar nu-mi mai amintesc decât un hocus-pocus de imagini, frânturi ale memoriei vizuale, ca şi cărţile într-un Rolodex: Baba marinând carnea de miel pentru cea de-a treisprezecea aniversare a zilei mele de naştere, Soraya şi cu mine făcând dragoste pentru prima dată, soarele care răsărea la est, urechile noastre încă răsunând de muzica de la nuntă, palmele ei