făcusem, în afară de faptul că încercasem să scap de vină prin înlăturarea celor pe care îi trădasem, după care încercasem să uit totul? Ce făcusem altceva decât să mă transform într-un insomniac?

Ce făcusem în tot acest timp ca să îndrept lucrurile?

Când asistenta – nu Aisha, ci o femeie cu părul roşu, al cărei nume îmi scapă – a intrat cu o seringă în mână şi m-a întrebat dacă am nevoie de o injecţie cu morfină, am spus „da“.

 

A doua zi dimineaţă mi-au scos tubul de dren din torace. Armand le-a dat voie asistentelor să mă hrănească cu suc de mere. Când a venit cu paharul de suc pe care l-a pus pe noptiera de la capul patului, i-am cerut Aishei o oglindă. Şi-a ridicat ochelarii pe frunte şi a tras draperiile, lăsând lumina soarelui de dimineaţă să inunde încăperea.

— Dar ţine minte – mi-a zis peste umăr – o să arate mai bine peste câteva zile. Ginerele meu a avut un accident de motoretă anul trecut. Faţa lui frumoasă a fost târâtă pe asfalt şi arăta ca o vânătă. Acum e din nou frumoasă, ca a unui actor de cinema.

În ciuda asigurărilor ei, când m-am uitat în oglindă şi mi-am văzut faţa mi s-a tăiat respiraţia. Arăta de parcă cineva mi-ar fi înfipt duza unei pompe de bicicletă pe sub piele şi ar fi început să pompeze: ochii îmi erau vineţi şi umflaţi, dar cel mai rău arăta gura – o umflătură grotescă de o culoare combinată, roşu cu violet, toată numai copci şi julituri. Am încercat să zâmbesc, dar un val de durere mi-a săgetat buzele. Nu aveam să mai fac asta ceva vreme de acum încolo. Aveam copci de-a lungul obrazului stâng, până sub bărbie, şi pe frunte, până la linia părului.

Bătrânul cu piciorul în ghips a zis ceva în urdu. Am dat din umeri spre el şi am scuturat din cap. A arătat spre faţa lui, a lovit-o uşor cu palma şi a zâmbit larg, un rânjet fără dinţi.

— Foarte bine, a zis în engleză. Inshallah!

— Mulţumesc, am murmurat.

Farid şi Sohrab au intrat pe uşă chiar când puneam oglinda deoparte. Sohrab s-a aşezat pe scaunul de lângă pat şi şi-a sprijinit capul de tăblie.

— Ştii, cu cât pleci mai repede de aici, cu atât mai bine, mi-a zis Farid.

— Dr. Faruqi spune…

— Nu mă refeream la spital, mă refeream la Peshawar.

— De ce?

— Nu cred că o să mai fii în siguranţă mult timp, a zis iar Farid. Îşi coborî vocea: Talibanii au prieteni pe aici. Vor începe să te caute.

— Cred că au şi început, am murmurat. M-am gândit deodată la bărbosul care intrase în cameră şi stătuse acolo, zgâindu-se la mine.

Farid se aplecă spre mine:

— De îndată ce o să poţi să mergi, o să te duc la Islamabad. Nu vei fi nici acolo în siguranţă, nicăieri în Pakistan nu vei fi, dar e mai bine decât aici. Cel puţin vei câştiga ceva timp.

— Farid jan, probabil că nici de tine nu e prea bine. Poate n-ar trebui să fii văzut cu mine, doar ai o familie de care trebuie să ai grijă.

Farid a făcut un gest vag cu mâna:

— Băieţii mei sunt mici, dar foarte şmecheri. Ştiu să aibă grijă de mama şi de surorile lor.

A zâmbit.

— Şi-apoi, n-am zis că o fac pe gratis.

— Nu te-aş fi lăsat nici dacă te-ai fi oferit, am zis. Am uitat că nu pot să zâmbesc şi am încercat. O mică picătură de sânge mi s-a prelins pe bărbie.

— Pot să te mai rog ceva?

— Pentru tine, de încă o mie de ori, a zis Farid.

Şi, dintr-o dată, m-am trezit plângând. Oftam, înghiţind parcă aerul, în timp ce râuri de lacrimi îmi curgeau pe obrajii tăiaţi şi pe buzele cusute.

— Ce s-a întâmplat? s-a speriat Farid.

Mi-am îngropat faţa în mâini. Ştiam că tot salonul se uită la mine. După aceea m-am simţit obosit, pustiit:

— Îmi pare rău, am zis. Sohrab se uita la mine, încruntat.

Când am putut vorbi din nou, i-am spus lui Farid ce vreau:

— Rahim Khan a zis că locuiesc aici, în Peshawar.

— Poate ar fi bine să le scrii numele, mi-a zis Farid, privindu-mă cu precauţie, de parcă s-ar fi întrebat ce o să mă mai apuce în curând.

Le-am scris numele pe un colţ de hârtie ruptă dintr-un sul. „John şi Betty Caldwell”.

Farid a băgat bucăţica de hârtie în buzunar:

— O să-i caut cât pot de repede, a zis.

Apoi s-a întors spre Sohrab:

— Cât despre tine, o să vin să te iau diseară. Să nu-l oboseşti prea tare pe Amir aga.

Dar Sohrab se dusese la fereastră, unde vreo şase porumbei se plimbau nestingheriţi pe pervaz, în sus şi-n jos, ciugulind lemnul şi firimituri de pâine.

 

În sertarul din mijloc al noptierei de lângă patul meu am găsit un număr din National Geographic, un creion cu vârful bont, un pieptene cu dinţi lipsă şi ceea ce căutam acum, în timp ce transpiraţia îmi curgea pe frunte din cauza efortului: un pachet cu cărţi de joc. Le numărasem mai devreme şi, în mod surprinzător, nu lipsea nici una. L-am întrebat pe Sohrab dacă vrea să jucăm. Nu mă aşteptam să-mi răspundă, ci doar să dea din cap. Era tăcut de când fugisem din Kabul.

Dar el s-a întors de la geam şi a spus:

— Singurul joc pe care îl ştiu este panjpar.

— Deja îmi pare rău pentru tine, pentru că sunt un mare maestru în materie de panjpar. Renumit la nivel mondial.

Şi-a reluat locul pe scaunul de lângă mine. I-am împărţit cele cinci cărţi:

— Când eu şi tatăl tău eram de vârsta ta, jucam jocul ăsta. Mai ales iarna, când ningea şi nu puteam ieşi afară. Jucam până apunea soarele.

A dat jos o carte, apoi a luat alta din grămadă. Îl priveam pe furiş, în timp ce îşi studia cărţile. Era leit tatăl lui din atâtea puncte de vedere: felul în care îşi desfăcea cărţile în evantai cu amândouă mâinile, felul în care îşi mijea ochii în timp ce se uita atent la ele, faptul că foarte rar privea o persoană în ochi.

Am jucat în tăcere. Am câştigat primul joc, apoi l-am lăsat să îl câştige pe al