ochii tăi, la Peshawar. Dar sper că vei ţine cont de ce-ţi spun: un bărbat care nu are conştiinţă şi nici bunătate în inimă, nici nu suferă. Sper ca suferinţa ta să fie curmată odată cu această călătorie în Afganistan.

Amir jan, mi-e ruşine de minciunile pe care ţi le-am spus în toţi anii aceştia. Aveai dreptate să fii furios, la Peshawar. Aveai dreptul să ştii. Aşa cum îl avea şi Hassan. Ştiu că nu ne absolvă pe nici unul dintre noi, dar Kabulul în care trăiam noi pe atunci era o lume ciudată, în care erau lucruri mai importante decât adevărul.

Amir jan, ştiu cât de aspru a fost tatăl tău cu tine, când ai început să creşti. Am văzut cum sufereai şi tânjeai după afecţiunea lui, iar inima mea sângera pentru tine. Dar tatăl tău era un bărbat sfâşiat între două jumătăţi, Amir jan: tu şi Hassan. Vă iubea pe amândoi, dar nu-l putea iubi pe Hassan aşa cum îşi dorea – deschis, ca un tată. Aşa că a mărit pretenţiile în cazul tău – Amir, jumătatea legitimă din punct de vedere social, jumătatea care reprezenta moştenitorul bogăţiilor pe care le primise la rândul său de la strămoşi, al privilegiilor dublate prin ascunderea păcatelor care veneau odată cu aceste bogăţii. Când te vedea pe tine, se vedea pe el. Şi vina lui. Încă mai eşti supărat şi îmi dau seama că e prea devreme să accepţi ce îţi spun, dar poate că într-o zi vei înţelege că atunci când tatăl tău era aspru cu tine, era aspru şi cu el însuşi. Tatăl tău, asemenea ţie, era un suflet chinuit, Amir jan.

Nu pot descrie adâncimea şi întunecimea durerii care s-a abătui asupra mea când am aflat despre trecerea lui în nefiinţă. L-am iubit pentru că îmi era prieten, dar şi pentru că era un om bun, poate chiar un mare om. Şi asta e ceea ce vreau să înţelegi: că bunătatea, adevărata lui bunătate, s-a născut din remuşcările tatălui tău. Uneori, cred că tot ce făcea – hrănind săracii de pe străzi, construind un orfelinat, dând bani prietenilor aflaţi la ananghie – reprezenta de fapt o răscumpărare a păcatelor, Amir jan. Şi asta, cred eu, este esenţa răscumpărării păcatelor, Amir jan: când vinovăţia duce la bunătate.

Ştiu că, în cele din urmă, Dumnezeu va fi iertător. Ne va ierta pe tatăl tău şi pe mine, dar şi pe tine. Sper să poţi face şi tu la fel. Iartă-ţi tatăl, dacă poţi. Iartă-mă şi pe mine, dacă vrei. Dar, cel mai important, iartă-te pe tine însuţi.

Ţi-am lăsat nişte bani, cam tot ce mi-a mai rămas, de fapt. Cred că o să ai ceva cheltuieli când o să te întorci aici şi banii ăştia ţi le-ar putea acoperi. E o bancă în Peshawar; Farid ştie unde e. Banii sunt într-o cutie de valori. Ţi-am lăsat cheia.

Cât despre mine, e vremea să plec. Mi-a mai rămas puţin timp şi aş vrea să-l petrec singur. Te rog, nu mă căuta. Asta e ultima mea rugăminte către tine.

Te las în mâinile lui Dumnezeu.

 

Prietenul tău dintotdeauna,

Rahim

 

Mi-am şters ochii cu mâneca pijamalei de spital. Am împăturit scrisoarea şi am pus-o sub saltea.

„Amir, jumătatea legitimă din punct de vedere social, jumătatea care reprezenta moştenitorul bogăţiilor pe care le primise la rândul său de la strămoşi, precum şi privilegiile dublate prin ascunderea păcatelor care veneau odată cu aceste bogăţii.” Poate de asta Baba şi cu mine ne înţeleseserăm atât de bine în Statele Unite – mi-am spus. Vindeam porcării pe bani puţini, aveam slujbe meschine şi un apartament întunecos – versiunea americană a unei colibe; poate că în America, atunci când se uita la mine, Baba vedea şi o fărâmă din Hassan.

„Tatăl tău, asemenea ţie, a fost un suflet chinuit” – scrisese Rahim Khan. Poate chiar aşa şi era. Amândoi păcătuiserăm şi trădaserăm. Dar Baba găsise o cale de a face bine, mânat din propriile-i remuşcări. Eu ce