Armand / dr. Faruqi: „Lovitura ţi-a despicat buza de sus în două“, – aşa îmi zisese – „chiar pe mijloc”. Chiar pe mijloc, ca o buză de iepure.

 

Farid şi Sohrab au venit să mă vadă a doua zi.

— Astăzi ne recunoşti? Îţi aminteşti? a zis Farid, glumind doar pe jumătate. Am dat din cap că da.

— Al hamdullellah! a zis radiind. Nu mai vorbeşti tâmpenii.

— Mulţumesc, Farid, i-am spus printre fălcile strâns cusute. Armand avusese dreptate – chiar aveam vocea lui Al Pacino din Naşul. Şi limba mă lua mereu prin surprindere ori de câte ori îşi scotea vârful printre spaţiile goale lăsate de dinţii pe care îi înghiţisem. Îţi mulţumesc din inimă, pentru tot.

A făcut un semn cu mâna şi a roşit puţin:

— Bas, n-ai de ce să-mi mulţumeşti, a zis. M-am întors spre Sohrab. Purta nişte haine noi – un pirhan-tumban maro-deschis, care îi venea cam mare, şi o tichie neagră pe cap. Se uita în jos, admirându-şi picioarele şi jucându-se cu perfuzorul încolăcit pe pat.

— Nu am făcut cunoştinţă aşa cum se cuvine, i-am zis. I-am întins mâna: eu sunt Amir.

S-a uitat la mâna mea, apoi la mine:

— Eşti acel Amir aga despre care îmi vorbea tata? m-a întrebat.

— Da.

Mi-am amintit cuvintele din scrisoarea lui Hassan: „Le-am vorbit atât de mult despre dumneavoastră lui Farzana jan şi lui Sohrab, despre cum am crescut împreună şi cum ne jucam şi alergam pe străzi. Au râs ascultând ce năzbâtii făceam noi doi!”

— Şi ţie îţi datorez mulţumiri, Sohrab jan – i-am zis. Mi-ai salvat viaţa.

Nu a spus nimic. Mi-am lăsat mâna în jos, când am văzut că nu vrea să mi-o strângă.

— Îmi plac hainele astea noi, am murmurat.

— Sunt ale băiatului meu, a spus Farid. Lui i-au rămas mici. Îi vin destul de bine lui Sohrab, aşa mi se pare.

Apoi a mai zis că Sohrab poate sta la el, până îi găsesc un loc.

— Nu avem prea mult loc, dar ce să facem? Nu pot lăsa copilul în stradă. Şi-apoi, copiii mei au început să ţină la el. Aşa-i, Sohrab?

Dar băiatul se tot uita în jos, răsucind perfuzorul între degete.

— Voiam să te întreb – a zis Farid, ezitând un pic – ce s-a întâmplat în casa aia? Ce s-a întâmplat între tine şi talibanul ăla?

— Să zicem doar că am primit amândoi ce meritam, i-am zis.

Farid a dat din cap fără să mai insiste. Mi-a trecut prin minte că undeva, pe drumul dintre Peshawar şi Afganistan, deveniserăm prieteni.

— Şi eu voiam să te întreb ceva.

— Ce?

Nu voiam să întreb şi îmi era groază să aflu:

— Rahim Khan, am zis.

— S-a dus.

Inima mi s-a făcut cât un purice.

— E…

— Nu, nu, a plecat.

Mi-a dat o bucată de hârtie împăturită şi o cheiţă.

— Proprietarul mi-a dat astea când m-am dus să-l caut. A zis că Rahim Khan a plecat la o zi după noi.

— Şi unde s-a dus?

Farid a ridicat din umeri.

— Proprietarul habar n-are. A zis doar că Rahim Khan a lăsat scrisoarea şi cheia pentru tine şi dus a fost.

Îşi privi ceasul:

— E timpul să plec. Bia, Sohrab.

— Poţi să-l mai laşi puţin? i-am zis. Să-l iei mai târziu?

M-am întors către Sohrab.

— Vrei să stai puţin cu mine?

A dat din umeri fără să scoată o vorbă.

— Bineînţeles, a spus Farid. O să vin să-l iau înainte de namaz-ul de seară.

 

Mai erau încă trei pacienţi în salon cu mine. Doi bărbaţi mai în vârstă, unul cu piciorul în ghips, celălalt cu astm, şi un adolescent de cincisprezece-şaisprezece ani, căruia i se scosese apendicele. Bătrânul cu ghipsul se uita fix la noi, fără să clipească, mutându-şi privirea de la mine la băiatul hazar aşezat pe un scaun. Rudele vecinilor mei de salon – bătrâne cu shalwar-kameez-uri de culoare deschisă şi nişte copii, precum şi câţiva bărbaţi purtând tichii pe cap – se vânturau pe uşă, făcând gălăgie. Aduseseră pakoras, naan, samosas, biryani. Uneori, oamenii se plimbau pur şi simplu prin încăpere, aşa, ca bărbatul înalt şi bărbos, care intrase imediat după ce veniseră Farid şi Sohrab. Era înfăşurat într-o pătură maronie. Aisha l-a întrebat ceva în urdu. Dar el nu i-a dat nici o atenţie şi a cercetat scrutător camera. Mi s-a părut că la mine se uită puţin mai lung decât ar fi fost normal. Când sora i-a vorbit din nou, s-a învârtit în loc şi a ieşit.

— Cum te simţi? l-am întrebat pe Sohrab. A dat din umeri şi şi-a privit mâinile. Ţi-e foame? Doamna aceea de acolo mi-a dat o farfurie cu biryani, dar nu pot să mănânc, am zis. – Nu ştiam ce să-i mai spun. – N-o vrei tu?

A dat din cap că nu.

— Vrei să stăm de vorbă?

Iar a scuturat din cap.

Am stat aşa o vreme, în tăcere, eu proptit între perne, Sohrab pe scaunul cu trei picioare de lângă pat. La un moment dat am aţipit şi când m-am trezit lumina zilei mai scăzuse în intensitate, umbrele se întinseseră pretutindeni şi Sohrab stătea tot lângă mine. Îşi privea mâinile.

 

În noaptea aceea, după ce Farid l-a luat pe Sohrab, am deschis scrisoarea lui Rahim Khan. Amânasem s-o citesc cât de mult putusem. Scria:

 

Amir jan,

Inshallah, sper ca această scrisoare să te găsească sănătos. Mă rog lui Allah să nu te fi pus în pericol şi ca Afganistanul să nu fie nemilos cu tine. Din ziua în care ai plecat te-am pomenit în toate rugăciunile mele.

Ai avut dreptate să bănuieşti toţi anii ăştia că ştiu. Da, am ştiut. Hassan mi-a spus la scurt timp după ce s-a întâmplat. Ce ai făcut a fost greşit, Amir jan, dar nu uita că erai un băieţel când s-a întâmplat. Un băieţel tulburat. Erai prea aspru cu tine pe atunci, şi mai eşti şi acum – am văzul asta în