în verde şi are mâinile moi. Mă vede că mă uit la ea şi îmi zâmbeşte. Spune ceva în engleză. Ceva mă străpunge în piept, într-o parte.

Leşin.

 

Lângă patul meu stă un bărbat. Îl Ştiu. E oacheş şi deşirat şi are o barbă lungă. Poartă un soi de pălărie – cum le zice pălăriilor ăstora, pakol? O poartă un pic înclinată pe o parte, ca cineva celebru, al cărui nume îmi scapă acum. Îl ştiu pe omul ăsta. M-a dus undeva cu maşina, cu ani în urmă. Îl ştiu. E ceva în neregulă cu gura mea. Aud un zgomot ca un fel de bolborosit.

Leşin.

 

Simt o arsură în braţul drept. Femeia cu ochelari cu lentile bifocale şi cu inel în formă de soare în nas e aplecată deasupra braţului meu, de care lipeşte un tubuleţ de plastic transparent. Îmi zice: „E potasiu. Înţeapă ca o albină, nu-i aşa?“ Are dreptate. Cum o cheamă? Ceva care are de-a face cu un profet. Şi pe ea o ştiu de câţiva ani buni. Înainte purta părul strâns într-o coadă de cal. Acum e ridicat într-un coc. Soraya îşi purta părul la fel, prima dată când am vorbit cu ea. Când o fi fost asta? Săptămâna trecută?

Aisha! Da.

Ceva nu-i în ordine cu gura mea. Şi ce mă înjunghie în piept?

Leşin.

 

Suntem în munţii Sulaiman din Baluchistan şi Baba se luptă cu ursul negru. E Baba din copilăria mea, Toophan agha, specimenul care întruchipează prin excelenţă puterea paştună, nu omul topit de sub pături, cel cu obrajii scofâlciţi şi ochii înfundaţi în orbite. Se rostogolesc pe un petic de iarbă verde, amândoi, om şi fiară, iar părul castaniu şi cârlionţat al lui Baba flutură în vânt. Ursul rage, sau poate e Baba. Bale şi sânge; gheare şi mâini încleştate. Cad din nou la pământ cu un bubuit înfundat; Baba e călare pe pieptul ursului, iar degetele i se înfig în beregata animalului. Îşi ridică privirea spre mine şi acum văd. El sunt eu. Eu mă lupt cu ursul.

Mă trezesc. Omul slab şi smead e iar la căpătâiul meu. Îl cheamă Farid, acum îmi amintesc. Şi cu el e copilul din maşină. Chipul lui îmi aminteşte de sunetul unui clopoţel. Mi-e sete.

Leşin.

Îmi tot revin şi leşin.

 

Numele bărbatului cu mustaţa ca a lui Clark Gable se dovedeşte a fi dr. Faruqi. Nu este actor de telenovele, ci chirurg din cap până-n picioare, deşi încă mă mai gândesc la el ca la cineva pe care l-ar chema Armand şi care ar juca într-un serial fierbinte a cărui acţiune să se petreacă undeva, pe o insulă tropicală.

„Unde sunt?“, dau să întreb. Dar gura nu mi se deschide. Mă încrunt. Mormăi. Armand zâmbeşte; are dinţii orbitor de albi.

— Nu încă, Amir – îmi zice –, dar în curând. După ce îţi scot firele.

Vorbeşte o engleză cu accent urdu, gros, rotunjind sunetele.

— Firele?

Armând îşi încrucişează braţele pe piept; are antebraţe păroase şi poartă o verighetă de aur.

— Probabil că te-ntrebi unde te afli, ce ţi s-a întâmplat. E absolut normal, aşa se întâmplă postoperator, te simţi dezorientat. Hai să-ţi spun ce ştiu eu.

Voiam să-l întreb de fire. „Postoperator”? Unde era Aisha? Voiam să îmi zâmbească, să îşi pună mâinile moi într-ale mele.

Armand s-a încruntat, apoi a ridicat dintr-o sprânceană într-un fel plin de importanţă:

— Te afli într-un spital din Peshawar. Eşti la noi de două zile. Aveai nişte răni foarte grave, Amir, asta trebuie să-ţi spun. Pot spune, chiar, că eşti tare norocos că ai scăpat, prietene.

Şi-a clătinat arătătorul înainte şi înapoi ca un pendul şi mi-a zis:

— Ai avut splina ruptă, probabil – şi din fericire pentru tine – o ruptură de ultim moment, pentru că aveai semnele unei hemoragii interne mai vechi în cavitatea abdominală. Colegii de la secţia de chirurgie generală au trebuit să efectueze de urgenţă o splenectomie. Dacă ruptura s-ar fi produs mai înainte, ai fi sângerat până la moarte.

Mă bătu uşor cu palma pe braţul cu perfuzia şi îmi zâmbi:

— Ai mai avut şi câteva coaste rupte – una dintre ele ţi-a provocat un pneumotorax.

M-am încruntat. Am încercat să deschid gura din nou. Dar mi-am amintit de fire.

— Asta înseamnă un plămân perforat, mi-a explicat Armand mai departe. A tras uşor de un tubuleţ de plastic transparent din stânga mea. Am avut iar senzaţia că sunt înjunghiat în piept.

— Am închis perforaţia cu acest tub.

Am urmărit traiectoria firului de plastic care se pierdea pe undeva, printre bandaje, în pieptul meu, celălalt capăt intrând într-un fel de container pe jumătate plin cu un lichid care semăna cu apa. De aici venea bolborositul.

— Ai mai suferit şi câteva lacerări – asta înseamnă tăieturi.

Aş fi vrut să-i spun că ştiu ce înseamnă cuvântul; eram scriitor. Am dat să deschid gura. Iar uitasem de fire.

— Cea mai urâtă lacerare a fost pe buza de sus, a reluat Armand. Lovitura ţi-a despicat buza în două, chiar pe mijloc. Dar nu-ţi face griji, cei de la chirurgie plastică ţi-au cusut-o la loc şi, cred ei, rezultatul va fi excelent, chiar dacă vei rămâne cu o cicatrice. Nu s-a putut altfel. Ai mai avut o fractură orbitală pe partea stângă; ăsta ar fi osul orbitei şi a trebuit să-l „reparăm” şi pe el. O să scapi de firele din maxilar în vreo şase săptămâni, mi-a mai zis Armand. Până atunci – numai lichide şi shake-uri. O să slăbeşti puţin şi o să vorbeşti ca Al Pacino în primul film din seria Naşul, dar numai pentru o vreme.

A râs uşor.

— Dar azi mai ai o sarcină. Ştii care e?

Am scuturat din cap.

— Sarcina ta e să scapi de gaze. Fă asta şi o să putem să te hrănim cu lichide. Fără pârţuri, adio mâncare.

A râs din nou.

Mai târziu, după ce Aisha mi-a schimbat tubul de dren şi mi-a ridicat căpătâiul patului, aşa cum am rugat-o, am început să mă gândesc la ce mi se întâmplase. Ruptură de splină. Dinţi sparţi. Plămân perforat. Orbită crăpată. Dar, în timp ce mă uitam la un porumbel care ciugulea o fărâmitură de pâine de pe pervazul ferestrei, mă mai gândeam şi la altceva ce îmi spusese