a nebuniei, încadrată de bucle zbârlite, care se legănau la câţiva centimetri de faţa mea. Mâna lui liberă era încleştată în beregata mea. Cealaltă – cea cu boxul –, ridicată deasupra umărului. A înălţat pumnul încă şi mai sus, pregătindu-se pentru o nouă lovitură.

Deodată s-a auzit: „Bas” – o voce subţirică.

Ne-am uitat amândoi.

— Gata, ajunge, vă rog!

Mi-am amintit de ceva ce-mi spusese directorul orfelinatului, când ne deschisese uşa, mie şi lui Farid. Cum îl chema? Zaman? „Nu se desparte niciodată de chestia aia“ – asta ne zisese. „O îndeasă la brâul pantalonilor, oriunde s-ar duce.”

— Ajunge.

Dâre îngemănate de mascara neagră şi lacrimi îi curgeau pe obraji, brăzdând roşul fardului. Buza de jos îi tremura. Din nas îi curgeau mucii.

— Bas, croncăni.

Mâna întinsă din umăr ţinea elasticul praştiei, tras până la capăt. Era ceva în lăcaşul praştiei, ceva strălucitor şi galben. Am clipit ca să-mi îndepărtez sângele din ochi şi am văzut că era una dintre bilele care ţineau înşurubate picioarele în x ale mesei. Sohrab ţinea praştia îndreptată spre faţa lui Assef.

— Gata, aga, vă rog, a zis, cu o voce răguşită şi tremurată. Nu-i mai faceţi rău!

Gura lui Assef s-a mişcat fără să scoată un singur cuvânt. A dat să spună ceva, apoi s-a oprit.

— Ce crezi că faci? a zis în cele din urmă.

— Vă rog, opriţi-vă, a spus Sohrab, în timp ce lacrimi proaspete îi izvorau din ochii verzi, amestecându-se cu mascara.

— Las-o jos, hazarule! a sâsâit Assef. Pune-o jos sau ce i-am făcut lui va fi nimic pe lângă ce-o să-ţi fac ţie.

Lacrimile au început din nou să curgă, neînfrânate. Sohrab a scuturat din cap:

— Vă rog, aga, a mai zis. Opriţi-vă.

— Pune-o jos!

— Nu-i mai faceţi rău.

— Pune-o jos, am zis!

— Vă rog!

— PUNE-O JOS!

— Bas!

— PUNE-O JOS! Assef mi-a dat drumul din încleştare şi s-a repezit spre Sohrab.

Când Sohrab a dat drumul elasticului, praştia a scos un ţiuit. Apoi Assef a urlat. Şi-a dus mâna la locul unde până în urmă cu o secundă fusese ochiul lui stâng. Sângele îi ţâşnea printre degete. Sânge şi încă ceva – ceva alb, ca un soi de gel.

„I se spune lichid vitros“ – am gândit foarte limpede. „Am citit asta undeva. Lichid vitros.“

Assef s-a încovrigat pe covor. Se rostogolea de colo-colo, zvârcolindu-se, cu mâna încă lipită de orbita însângerată.

— Să mergem! a zis Sohrab. M-a luat de mână. M-a ajutat să mă ridic în picioare. Fiecare centimetru din corpul zdrobit mă durea îngrozitor. În spatele nostru, Assef continua să se zvârcolească.

— Afară! Scoateţi-i afară! a urlat.

Am deschis uşa pe bâjbâite. Ochii paznicilor s-au făcut cât cepele când m-au văzut şi m-am întrebat cum oi fi arătând. Stomacul mă durea cu fiecare respiraţie. Unul dintre paznici a zis ceva în paştună şi au trecut amândoi repede pe lângă noi, năpustindu-se în camera unde Assef încă mai urla:

— Afară!

— Bia, a zis Sohrab, trăgându-mă de mână. Să mergem!

M-am împleticit pe hol, cu mâna mică a lui Sohrab într-a mea. Am mai privit o dată peste umăr. Paznicii, aplecaţi deasupra lui Assef, se ocupau de faţa lui. Atunci am înţeles: bila îi rămăsese înfiptă în orbită.

Lumea întreagă părea să se legene în sus şi-n jos, iar scările valsau în toate părţile în timp ce le coboram şontâcăind şi sprijinindu-mă de Sohrab. De undeva, de sus, ţipetele lui Assef se auzeau neîntrerupt, urletele unui animal rănit. Ne-am trezit afară, la lumină, eu ţinându-l pe Sohrab pe după umeri. L-am văzut pe Farid alergând spre noi.

— Bismillah! Bismillah! Ochii i-au ieşit din orbite când m-a văzut.

M-a luat de subţioară şi m-a cărat în goană la maşină. Cred că am ţipat. Priveam cum sandalele lui izbesc ritmic asfaltul, lovindu-i călcâiele negre şi bătătorite. Mă durea când respiram. Apoi, dintr-o dată, m-am trezit privind tavanul Land Cruiser-ului, cu tapiţeria bej sfâşiată, auzind piuitul care atenţiona că o portieră nu este închisă. Zgomote de paşi care alergau în jurul maşinii. Farid şi Sohrab schimbând câteva cuvinte. Portiera trântindu-se şi motorul trezindu-se la viaţă. Am simţit cum maşina se smuceşte din loc, iar o mânuţă mi se aşază pe frunte. Copacii alergau pe lângă noi – îi vedeam pe fereastră. Am mai auzit voci pe stradă, cineva ţipa. Oftatul lui Sohrab. Farid încă repetând:

— Bismillah! Bismillah!

Cred că atunci am leşinat.

Capitolul XXIII

Nişte feţe care apar, despicând ceaţa şi durerea, apoi dispar iar. Se uită în jos, la mine, şi îmi pun întrebări. Toţi pun întrebări. Ştiu cine sunt? Mă doare ceva? Ştiam cine sunt şi mă durea peste tot. Voiam să le spun, dar dacă încercam să vorbesc mă durea îngrozitor. Ştiam asta pentru că, acum ceva vreme, poate un an, poate doi, poate zece, încercasem să-i vorbesc unui copil cu obrajii mâzgăliţi de ruj şi ochii înnegriţi de mascara. Copilul? Da, acum îl văd. Suntem într-o maşină oarecare, eu şi copilul şi nu cred că la volan e Soraya, pentru că Soraya niciodată nu conduce cu asemenea viteză. Aş vrea să-i spun ceva copilului ăstuia – mi se pare extrem de important să-i spun ceva. Dar nu-mi amintesc ce vreau să-i spun sau de ce ar fi atât de important. Poate că vreau să-i spun să nu mai plângă, fiindcă totul va fi bine de acum înainte. Sau poate nu. Nu ştiu de ce, dar vreau să-i mulţumesc copilului.

Feţe. Toate poartă bonete verzi. Intră şi ies din câmpul meu vizual. Vorbesc repede, folosind cuvinte pe care nu le înţeleg. Aud şi alte voci, alte zgomote, piuituri şi alarme. Şi mereu alte feţe. Care se uită în jos, la mine. Nu îmi amintesc nici una dintre ele, cu excepţia celei care are părul dat cu gel şi cu o mustaţă a la Clark Gabie, aia care are boneta pătată în forma Africii. Domnul vedetă-de-telenovelă! E caraghios. Iar îmi vine să râd. Dar şi râsul doare.

Leşin.

 

Zice că o cheamă Aisha, „ca pe soţia profetului”. Părul care începe să îi albească e despărţit de o cărare pe mijlocul capului şi strâns în coadă de cal la spate. În nas are un cercel mic, în formă de soare. Poartă ochelari cu lentile groase, care îi fac ochii bulbucaţi şi imenşi. E îmbrăcată