— În regulă, i-am răspuns, neştiind ce altceva să-i spun. Nu aveam de gând să cerşesc; asta i-ar fi făcut răzbunarea şi mai dulce.

Assef chemă din nou paznicii în cameră.

— Vreau să mă ascultaţi bine, le-a spus. Peste o clipă o să închid uşa. Apoi el şi cu mine o să ducem la bun sfârşit o afacere mai veche. Indiferent ce auziţi, să nu intraţi! M-aţi auzit? Să nu intraţi!

Paznicii încuviinţară. Apoi se uitară de la Assef la mine:

— Da, aga sahib.

— Când totul se va fi sfârşit, numai unul dintre noi va ieşi viu din această încăpere, a mai zis Assef. Dacă va fi el, atunci şi-a câştigat libertatea şi-l lăsaţi să treacă, aţi înţeles?

Paznicul mai în vârstă se legănă de pe un picior pe celălalt.

— Dar, aga sahib…

— Dacă va fi el, îl lăsaţi să treacă, urlă Assef.

Cei doi paznici s-au strâmbat, dar au dat din cap în semn că au înţeles. Se întoarseră să plece. Unul dintre ei a dat să-l ia pe Sohrab.

— Lasă-l să stea, zise Assef. Apoi rânji. Lasă-l să privească. Băieţii au nevoie de lecţii.

Paznicii plecară. Assef îşi puse jos mătăniile. Se scotoci în buzunarul vestei negre şi ceea ce pescui de acolo nu mă surprinse nici cât negru sub unghie: boxul cu bile de oţel.

Are gel în păr şi o mustaţă la Clark Gabie deasupra buzelor subţiri. Gelul înmuiase boneta din hârtie verde, pe care o poartă de obicei chirurgii în sala de operaţii, şi lăsase o pată mai întunecată de forma continentului african. Asta îmi amintesc despre el. Asta şi lanţul de aur cu pandantivul cu Allah, atârnând la gâtul de o nuanţă întunecată. Se uită ţintă la mine şi îmi vorbeşte prea repede, într-o limbă pe care nu o înţeleg. Cred că e urdu. Ochii mei sunt fixaţi pe mărul lui Adam, care îi joacă în sus şi în jos, şi aş vrea să-l întreb câţi ani are de fapt – fiindcă arată mult prea tânăr, ca un actor dintr-un serial străin dar tot ce pot să mormăi este: Cred că i-am tras o bătaie zdravănă. Cred că i-am tras o bătaie zdravănă.

Nu ştiu dacă i-am tras o bătaie zdravănă lui Assef. Nu cred s-o fi făcut. Cum aş fi putut? Era prima dată când mă băteam cu cineva. Nu mai pocnisem pe nimeni până atunci.

Amintirea luptei mele cu Assef e extraordinar de vie în detalii: îmi aduc aminte că Assef a dat drumul la muzică, înainte de a scoate boxul. Apoi covorul, cel cu imaginea alungită a Meccăi, s-a desprins la un moment dat de pe perete şi mi-a căzut în cap; praful din el m-a făcut să strănut. Îmi amintesc cum Assef îmi arunca struguri în faţă, făcând spume la gură şi rostogolindu-şi ochii străbătuţi de vinişoare roşii. La un moment dat i-a căzut turbanul, dezvăluindu-i buclele blonde, lungi până la umăr.

Şi, bineînţeles, sfârşitul. Pe care îl văd cu o claritate desăvârşită. Întotdeauna îl voi vedea astfel.

Îmi amintesc, mai ales, asta: boxul lui sclipind în lumina după-amiezii; cât de rece mi s-a părut la primele lovituri şi cât de tare s-a încălzit de la sângele meu. Am fost izbit de perete şi un cui – de care poate, cândva, o fi atârnat vreun tablou – mi s-a înfipt în spate. Sohrab ţipând. Tamburina, orga, dil-roba. Eram strivit de perete. Boxul sfărâmându-mi oasele fălcilor. Mă înecam cu proprii mei dinţi şi mă gândeam la nenumăratele ore pe care le petrecusem la dentist. Izbit iar de perete. Prăbuşit pe duşumea, în timp ce sângele care îmi picura din buza ruptă murdărea covorul violet. Durerea care îmi sfâşia pântecul şi întrebarea: oare când voi putea să respir iar? Sunetul coastelor mele care trosneau ca acele crengi de copac pe care eu şi Hassan le rupeam ca să ne luptăm ca Sinbad din vechile filme. Sohrab ţipând. Faţa mea lovindu-se cu zgomot de colţul măsuţei cu televizorul. Acelaşi pârâit, de data asta sub ochiul meu stâng. Sohrab ţipând. Degete înşfăcându-mă de păr, trăgându-mi capul pe spate, lucirea boxului de oţel. Inoxidabil. Auzi-l din nou! Zgomotul acela de carne lovită, acum peste nas. Cad şi îmi muşc buza de durere; dinţii mei nu se mai aliniază cum ştiam. O altă lovitură. Sohrab ţipând.

Nu ştiu când am început să râd, dar am făcut-o. Mă durea când râdeam, mă dureau fălcile, coastele şi gâtul. Dar eu râdeam şi râdeam. Şi, cu cât râdeam mai tare, cu atât mai tare mă lovea, îmi trăgea pumni şi mă zgâria.

— CE-I ATÂT DE NOSTIM? urla Assef la fiecare nouă lovitură. Scuipatul lui mi-a aterizat în ochi. Sohrab ţipa.

— CE-I ATÂT DE NOSTIM? mugea Assef. O altă coastă pârâind, de data asta undeva jos, în partea stângă. Nostim era că, pentru prima oară din iarna lui 1975, mă simţeam împăcat. Râdeam fiindcă undeva, într-un colţ ascuns al minţii mele, văzusem toate astea şi chiar le aşteptasem cu nerăbdare. Îmi aminteam de ziua aceea de pe deal când îl bombardasem pe Hassan cu rodii, încercând să-l provoc. Dar el stătuse acolo, fără să facă nimic, în timp ce sucul roşu al fructelor îi înmuia tricoul, ca sângele. Apoi îmi luase rodia din mână şi şi-o zdrobise de frunte. „Acum eşti mulţumit?”, şuierase. „Te simţi mai bine?“ Nu mă simţisem nici mai fericit, nici mai bine – absolut deloc! Dar acum, acum – da. Corpul îmi era făcut bucăţele – cât de rău, aveam să aflu mai târziu –, dar mă vindecasem. În sfârşit, eram vindecat. Am râs iar.

Apoi, sfârşitul. Şi asta voi lua cu mine în mormânt:

Eram la pământ, râzând, iar Assef călare pe pieptul meu, cu faţa ca o mască