rinichi. Şi dacă nu ai avut niciodată aşa ceva, crede-mă pe cuvânt: e cea mai cumplită durere pe care ţi-ai putea-o imagina. Avea şi mama din astea şi zicea odată că mai bine ar mai naşte o dată decât să mai treacă printr-o durere ca asta. Oricum, ce puteam face? M-au târât afară din celulă, iar ăla a început să mă lovească. Avea cizme lungi până la genunchi, cu vârfuri metalice – şi le punea în fiecare noapte pentru mica lui distracţie. A început să mă joace în picioare. Eu ţipam şi ţipam, iar el mă lovea întruna şi, deodată, m-a lovit în rinichiul stâng şi piatra s-a mişcat. Pur şi simplu! Of, ce uşurare! – Assef a început să râdă. – Atunci am urlat: „Allah-u-akbar!“ şi el m-a lovit şi mai tare, dar eu am început să râd. S-a înfuriat şi m-a lovit şi mai tare, dar cu cât dădea mai tare, cu atât mai tare râdeam. M-au târât înapoi în celulă, iar eu tot mai râdeam. Am râs şi am râs pentru că, dintr-o dată, am înţeles că fusese un mesaj din partea lui Dumnezeu: era de partea mea. Voia să rămân viu pentru că avea un motiv. Ştii, am dat nas în nas cu comandantul ăla pe câmpul de luptă, câţiva ani mai târziu – e nostim cum le potriveşte Dumnezeu. L-am găsit chiar la ieşirea din Meymanah, în tranşee, sângerând, cu o bucată de şrapnel înfiptă în piept. Încă mai purta cizmele alea. L-am întrebat dacă îşi mai aminteşte de mine. A zis că nu. I-am spus acelaşi lucru pe care ţi l-am spus şi ţie adineauri – că nu uit niciodată o faţă. Apoi l-am împuşcat în ouă. De atunci mi-am dat seama de misiunea mea.

— Ce misiune? m-am trezit întrebând. Să omori oamenii cu pietre? Să violezi copiii? Să biciuieşti femeile pentru că poartă tocuri? Să măcelăreşti hazari? Şi toate astea în numele Islamului?

Cuvintele îşi luaseră zborul înainte să pot face ceva – pur şi simplu m-a luat gura pe dinainte. Aş fi vrut să le iau înapoi, să le înghit. Dar ieşiseră deja. Trecusem linia şi, oricât de mică îmi fusese speranţa de a mai scăpa cu viaţă, acum acea speranţă dispăruse cu totul.

O oarecare surpriză se putea citi pe faţa lui Assef, dar a dispărut imediat, ca o părere.

— S-ar putea să fie chiar distractiv, până la urmă, a zis, râzând. Dar sunt lucruri pe care trădătorii ca tine nu le pot pricepe.

— Cum ar fi?

Sprânceana lui Assef se ridică:

— Cum ar fi mândria pentru ai tăi, pentru datinile şi limba ta. Afganistanul este ca o superbă reşedinţă sufocată de gunoaie şi cineva trebuie să scoată gunoiul afară.

— Şi tu asta ai făcut în Mazar, mergând din uşă în uşă? Ai scos gunoiul afară?

— Exact.

— În Occident au o expresie pentru asta. Îi zic „purificare etnică“.

— Chiar aşa?

Faţa lui Assef s-a luminat.

— „Purificare etnică”… Îmi place cum sună.

— Nu-l vreau decât pe băiatul acesta.

— Purificare etnică, murmură Assef, savurând cuvintele.

— Vreau băiatul, am zis din nou. Ochii lui Sohrab s-au întors o fracţiune de secundă spre mine. Era privirea mielului dus la tăiere. Semăna până şi la mascara cu care îl dăduseră pe la ochi – îmi amintesc cum, de Eid-ul quorban, molahul care intra în curtea noastră dădea cu mascara pe la ochii oii şi o hrănea cu un cubuleţ de zahăr înainte de a-i tăia beregata. Mi s-a părut că văd o rugăminte în ochii lui Sohrab.

— Spune-mi de ce, a zis atunci Assef, muşcându-l uşor pe Sohrab de lobul urechii. Stai cuminte. Picături de sudoare i se rostogoleau pe frunte.

— Asta-i treaba mea!

— Ce vrei să faci cu el? m-a întrebat. Apoi, cu un zâmbet complice:… Sau să-i faci?

— Asta-i dezgustător, i-am zis.

— De unde ştii? Ai încercat?

— Vreau să-l duc într-un loc unde o să-i fie mai bine.

— Spune-mi de ce.

— Asta-i treaba mea, i-am zis. Nu ştiu ce mă îmboldise să fiu aşa direct, poate faptul că ştiam că o să mor oricum.

— Mă întreb, a zis Assef, mă întreb de ce ai bătut atâta drum, Amir? Ai bătut atâta drum pentru un hazar? De ce eşti acum, aici? De ce eşti de fapt aici?

— Am motivele mele, i-am răspuns.

— Foarte bine, atunci, a zis Assef râzând. Apoi i-a făcut vânt lui Sohrab, împingându-l de la spate, drept peste masă. Şoldurile lui Sohrab au lovit tăblia mesei, răsturnând-o cu picioarele în sus şi împrăştiind strugurii peste tot. El căzu peste ei, cu faţa în jos şi îşi pătă cu suc de struguri cămaşa care acum părea însângerată. Picioarele în x ale mesei, cu cercul metalic care le strângea în punctul de întâlnire, arătau spre tavan.

— Atunci, ia-l, a zis Assef.

L-am ajutat pe Sohrab să se ridice în picioare şi l-am curăţat de câteva coji de strugure care i se lipiseră de pantaloni.

— Hai, ia-l, a zis iar Assef, arătând spre uşă.

L-am luat pe Sohrab de mână. Era mică, cu pielea uscată şi bătătorită. Degetele i s-au mişcat şi s-au strecurat printre ale mele. L-am revăzut pe Sohrab cel din fotografia Polaroid, felul cum braţul i se înfăşură în jurul piciorului lui Hassan, în timp ce capul i se odihnea pe şoldul tatălui său. Amândoi zâmbeau. Clopoţeii au răsunat când am traversat camera.

Am ajuns până la uşă.

— Bineînţeles, a zis Assef în spatele nostru, nu am zis că poţi să-l iei pe gratis.

M-am întors.

— Ce vrei?

— Trebuie să-l câştigi.

— Şi ce vrei?

— Noi doi avem o afacere neterminată, a spus atunci Assef. Îţi aminteşti, nu-i aşa?

Nu avea de ce să-şi facă griji. Nu aş fi putut uita pentru nimic în lume ziua în care Daoud Khan l-a alungat pe rege. Întreaga mea viaţă de adult, de câte ori auzeam de numele lui Daoud Khan, îl vedeam pe Hassan cu praştia îndreptată spre faţa lui Assef, pe Hassan spunându-i că de acum înainte vor trebui să-i spună „Assef cel chior” în loc de „Assef Goshkhor”. Îmi aminteam ce invidios fusesem pe curajul lui Hassan, cum îl făcuse pe Assef să dea înapoi şi cum Assef ne promisese că se va răzbuna pe amândoi. Îşi ţinuse promisiunea cu Hassan. Acum îmi venise şi mie