cerc, cu ochii închişi şi dansă până ce muzica se opri. Clopoţeii mai clinchetiră o ultimă dată, când îşi scutură piciorul pe ultima notă a cântecului. Apoi încremeni într-o plecăciune.

— Bia, bia, băiatul meu! zise talibanul, chemându-l pe Sohrab la el. Sohrab se duse, cu capul plecat, şi se aşeză între coapsele acestuia. Talibanul îşi înfăşură braţele în jurul băiatului.

— Ce talentat e, nay? Băiatul meu hazar! zise iar. Mâinile îi alunecară pe spinarea copilului, în sus şi-n jos, apoi i se strecurară la subţioară. Unul dintre paznici îi făcu un semn cu cotul celuilalt şi chicoti. Talibanul le spuse să plece şi să ne lase singuri.

— Da, aga sahib, au zis în timp ce ieşeau.

Talibanul îl întoarse cu faţa spre mine. Îşi trecu braţul în jurul taliei lui Sohrab, odihnindu-şi bărbia pe umărul copilului. Sohrab se uita în jos, la picioare, dar mai arunca priviri furişe către mine. Mâna bărbatului aluneca în sus şi-n jos peste pântece, masându-i-l. În sus şi-n jos, uşor, blând.

— Mă întreb, a zis talibanul, în timp ce ochii lui injectaţi mă priveau peste umărul lui Sohrab, oare ce s-o fi întâmplat cu bătrânul Babalu?

Întrebarea m-a izbit ca un ciocan drept între ochi. Am simţit cum îmi piere culoarea din obraji. Picioarele mi se răciseră brusc. Apoi mi-au amorţit şi nu le-am mai simţit deloc.

A râs.

— Da’ ce credeai, că dacă îţi pui o barbă falsă n-o să te mai recunosc? Uite, să-ţi spun ceva ce pun pariu că n-ai ştiut niciodată despre mine: nu uit niciodată figura cuiva, absolut niciodată. Cu ochii la mine, şi-a trecut uşor buzele peste urechea lui Sohrab. Am auzit că tatăl tău a murit. Tsk-tsk. Întotdeauna mi-am dorit să mă ocup de el. Acum se pare că va trebui să mă mulţumesc cu prăpăditul de fiu-său.

Atunci şi-a scos ochelarii de soare şi şi-a îndreptat ochii tulburi spre mine. Erau albaştri. Am încercat să trag aer în piept, dar nu am reuşit. Am încercat să clipesc, dar nu am putut. Momentul părea suprarealist – nu, nu suprarealist, ci absurd –, îmi tăiase respiraţia şi oprise lumea în loc. Faţa îmi ardea toată. Ce zicea vechiul proverb despre bănuţul fals? Aşa era şi trecutul meu, se întorcea mereu cu aceeaşi faţă în sus. Numele lui se ridică la suprafaţă din adâncuri, dar nu voiam să-l rostesc, de parcă a-l murmura însemna să arunc blestemul asupra mea. Dar el era deja acolo, în carne şi oase, la nici zece paşi de mine, după atâţia ani! Numele îmi scăpă de pe buze:

— Assef.

— Amir jan.

— Ce faci aici? am zis, ştiind cât de prostească fusese întrebarea, fără să fiu însă în stare să spun altceva.

— Eu?

Assef ridică dintr-o sprânceană.

— Eu sunt în elementul meu. Întrebarea e ce cauţi tu aici?

— Ti-am spus deja, am murmurat.

Vocea îmi tremura. Aş fi vrut să nu fie aşa, aş fi vrut să nu simt cum carnea mi se strânge pe oase.

— Băiatul?

— Da.

— De ce?

— Îţi dau bani, i-am spus. Pot cere să-mi fie trimişi telegrafic.

— Bani? zise Assef. Plescăi din vârful buzelor a nemulţumire. Ai auzit vreodată de Rockingham? E un colţ de rai în vestul Australiei. Ar trebui să îl vezi, kilometri şi kilometri de plajă. Apa e verde, cerul, albastru. Părinţii mei locuiesc acolo, într-o vilă pe plajă. În spatele casei e un mic teren de golf şi un lac. Tata joacă golf în fiecare zi. Mama preferă tenisul, iar tata spune că are un rever al naibii de bun. Au un restaurant cu specific afgan, două magazine de bijuterii; ambele afaceri merg nemaipomenit de bine.

Rupse o boabă din strugurele negru. O băgă, drăgăstos, în gura lui Sohrab.

— Aşa că, dacă am nevoie de bani, eu le telegrafiez şi ei îmi trimit.

Îl sărută pe Sohrab pe gât. Copilul tresări uşor, apoi închise iar ochii.

— Şi-apoi, nu m-am luptat cu Shorawi pentru bani. Nici cu talibanii nu m-am dat ca să am bani. Vrei să ştii de ce m-am dat de partea talibanilor?

Buzele mi se uscaseră. Le-am lins şi mi-am dat seama că şi limba mi se uscase.

— Ţi-e sete? a zis Assef, pe un ton afectat.

— Nu.

— Eu cred că ţi-e sete.

— Nu, mi-e bine.

Adevărul e că încăperea mi se părea deodată prea încinsă – sudoarea îmi ţâşnea prin toţi porii, brăzdându-mi pielea. Oare chiar se întâmplau toate astea? Chiar stăteam faţă în faţă cu Assef?

— Treaba ta, a zis. Aşa, unde rămăsesem? Ah, da, cum de m-am dat cu talibanii. Păi, după cum îţi aminteşti, nu prea eram eu religios din cale-afară. Dar într-o zi am avut o epifanie. S-a întâmplat pe când eram în închisoare. Vrei să auzi povestea?

Nu am răspuns nimic.

— Bine! O să ţi-o spun, oricum, a zis. Am stat ceva vreme închis, la Poleh-Charkhi, după ce Babrak Karinal a preluat puterea, în 1980. Am ajuns acolo într-o noapte, când un grup de soldaţi Parchami au mărşăluit în casa noastră şi ne-au poruncit, sub ameninţarea armelor – tatălui meu şi mie – să îi urmăm. Nemernicii nu ne-au spus de ce, nici nu-i răspundeau mamei la întrebări. Nu că ar fi fost vreun mister, toată lumea ştia: comuniştii nu au stil. Veneau din familii sărace, fără nume nobiliare. Aceiaşi câini care nu meritau nici să-mi lingă pantofii înainte de Shorawi, veniseră acum să mă ameninţe pe mine, să-mi pună arma în ceafă, să-mi fluture steagul Parchami şi să-mi ţină penibilul lor discurs despre căderea burgheziei, purtându-se de parcă ei ar fi fost nobilii. Se întâmpla peste tot acelaşi lucru: îi umflau pe bogaţi, îi aruncau în temniţă şi dădeau un exemplu tovarăşilor. Oricum, eram înghesuiţi în grupuri de câte şase într-o celulă minusculă, de mărimea unui frigider. În fiecare noapte, comandantul – o corcitură, jumătate hazar, jumătate uzbec, care puţea ca un măgar în putrefacţie – scotea câte un prizonier din celulă şi-l bătea până îi curgea sudoarea râuri-râuri pe faţa aia a lui grasă. Pe urmă îşi aprindea o ţigară, se întindea şi pleca. În noaptea următoare alegea pe altcineva şi tot aşa. Într-o noapte mi-a venit rândul. Nu putea pica într-un moment mai prost. Urinam cu sânge de trei zile. Pietre la