— Poftim?

— I-am lăsat afară, să-i mănânce câinii.

Am înţeles unde vrea să bată.

S-a ridicat, a făcut câţiva paşi în jurul canapelei, apoi s-a aşezat din nou. Vorbea foarte repede.

— Ne-am dus din uşă în uşă şi i-am săltat pe băieţi şi pe bărbaţi. Îi împuşcam chiar acolo, în faţa familiilor lor. Ca să vadă şi ei. Să îşi amintească cine sunt şi unde le este locul – acum aproape că ţipa; uneori spărgeam uşa de la intrare şi intram în casă. Şi… eu… trăgeam cu mitraliera foc continuu, până când nu mai vedeam nimic în cameră de atâta fum.

Se aplecă spre mine, ca cineva care urma să-mi împărtăşească un mare secret.

— Nu poţi să cunoşti înţelesul cuvântului „eliberator” decât după ce ai făcut aşa ceva – să stai într-o încăpere plină de ţinte vii şi să laşi gloanţele să zboare, eliberat de remuşcări şi vină, ştiind că eşti bun, virtuos şi cumsecade. Ştiind că faci lucrarea Domnului. Pur şi simplu îţi taie răsuflarea.

Sărută mătăniile şi îşi înclină capul.

— Îţi aminteşti, Javid?

— Da, aga sahib, răspunse cel mai tânăr dintre paznici. Cum aş putea să uit?

Citisem în ziare despre masacrul hazarilor de la Mazar-i-Sharif. S-a întâmplat chiar după ce talibanii au pus stăpânire pe Mazar, unul dintre ultimele oraşe care au opus rezistenţă. Îmi amintesc cum Soraya, cu faţa palidă, fără strop de sânge în obraji, mi-a dat ziarul cu articolul respectiv la micul-dejun.

— Din uşă în uşă. Nu ne opream decât ca să mâncăm şi să ne facem rugăciunea, a zis talibanul. O spusese cu mândrie, ca cineva care povesteşte despre o mare petrecere la care a avut norocul să participe.

— Am lăsat cadavrele pe stradă, iar dacă familiile lor încercau să îi bage pe furiş înapoi în casă, îi împuşcam şi pe ei. Îi lăsam pe străzi zile în şir. Pentru câini. Carne pentru câini.

Şi-a strivit brusc ţigara. S-a frecat la ochi cu mâini tremurătoare.

— Vii din America?

— Da.

— Ce mai face târfa aia acum?

Am simţit brusc şi imperios nevoia de a urina. M-am rugat să treacă.

— Caut un băiat.

— Ca toată lumea, nu? mi-a zis. Bărbaţii cu kalaşnikovuri au început să râdă. Aveau dinţii pătaţi cu verde de la naswar.

— Am auzit că e aici, la dumneavoastră, am zis. Îl cheamă Sohrab.

— O să te întreb ceva: ce faci cu târfa aia? De ce nu eşti aici, cu fraţii tăi musulmani, să-ţi slujeşti patria?

— Sunt plecat de multă vreme, atât mi-a dat prin minte să zic. Îmi simţeam capul înfierbântat. Mi-am strâns genunchii şi mi-am ţinut vezica în frâu.

Talibanul s-a întors spre cei doi bărbaţi de lângă uşă.

— Ăsta e răspuns? i-a întrebat.

— Nay, aga sahib, au zis la unison, zâmbind.

Şi-a întors privirea spre mine. A ridicat din umeri.

— Ei zic că ăsta nu e un răspuns.

Îşi mai aprinse o ţigară.

— În cercul meu sunt şi unii care cred că a-ţi abandona watan-ul când are mai multă nevoie de tine e totuna cu trădarea. Te-aş putea aresta pentru trădare, ba chiar te-aş putea împuşca pentru asta. Nu ţi-e frică?

— Eu sunt aici numai pentru băiat.

— Nu ţi-e frică?

— Ba da.

— Aşa şi trebuie, mai zise. Apoi se întinse pe canapea şi strivi ţigara.

M-am gândit la Soraya. Asta m-a liniştit. M-am gândit la semnul ei din naştere în formă de semilună, la ochii ei luminoşi. M-am gândit la noaptea nunţii, când ne-am uitat unul la altul în oglindă, sub vălul verde, şi cum i s-au îmbujorat obrajii când i-am şoptit că o iubesc. Mi-am amintit cum am dansat amândoi, pe un vechi cântec afgan, învârtindu-ne uşor, iar şi iar, în timp ce ceilalţi ne priveau şi băteau din palme, iar lumea nu era decât o învolburare de flori, rochii, fracuri şi feţe zâmbitoare.

Talibanul zicea ceva.

— Poftim?

— Te-am întrebat dacă ţi-ar plăcea să-l vezi. Ţi-ar plăcea să-mi vezi băiatul?

Buza de sus i s-a deformat, într-un rictus la pronunţarea ultimelor cuvinte.

— Da.

Gărzile părăsiră camera. Am auzit scârţâitul unei uşi. Am auzit un paznic spunând ceva în paştună, cu voce aspră. Apoi paşi şi un clinchet de clopoţei. Îmi amintea de omul maimuţă, după care fugeam, împreună cu Hassan, pe Shar-e-Nau. Îi dădeam o rupie din banii noştri de buzunar pentru un dans. Clopoţelul de la gâtul maimuţei lui făcea exact acelaşi zgomot.

Apoi s-a deschis uşa şi a intrat paznicul. Ducea pe umăr o combină stereo. În spatele lui venea un băiat îmbrăcat într-un pirhan-tumban larg, de culoarea safirului.

Asemănarea îţi tăia răsuflarea. Te dezorienta complet. Fotografia făcută cu aparatul lui Rahim Khan nu te pregătea pentru aşa ceva.

Băiatul avea faţa rotundă ca o lună plină a tatălui său, mica lui bărbie îndrăzneaţă, urechile răsucite în formă de scoică şi aceeaşi expresie. Era păpuşa chinezească a copilăriei mele, chipul care se ivea din spatele cărţilor de joc decolorate în serile lungi de iarnă, faţa din spatele plasei de protecţie împotriva ţânţarilor, când dormeam vara pe terasa casei tatălui meu. Avea capul ras, ochii daţi cu mascara şi obrajii fardaţi cu un roşu aprins. Când s-a oprit în mijlocul camerei, clopoţeii atârnaţi în jurul gleznelor lui au încetat să mai sune.

Ochii i-au căzut asupra mea. Parcă cereau ajutor. Apoi a privit în altă parte. În cele din urmă, şi-a coborât privirea asupra picioarelor lui goale.

Unul din paznici a apăsat un buton şi muzica paştună a umplut încăperea. Tamburina, orga şi tânguirea dil-roba-ului. Bănuiesc că muzica nu constituia un păcat, câtă vreme era cântată pentru urechi de taliban. Cei trei bărbaţi au început să bată din palme.

— Wah wah! Mashallah! ziceau.

Solirab şi-a ridicat braţele în aer şi a făcut încet o piruetă. S-a ridicat pe vârfuri, s-a învârtit graţios, s-a lăsat în genunchi, s-a ridicat din nou şi iar s-a rotit. Mânuţele lui se răsuceau din încheieturi, degetele pocneau şi capul i se legăna ca un pendul de la stânga la dreapta. Picioarele îi băteau în podea, clopoţeii scoteau sunete în perfectă armonie cu tamburina. Îşi ţinea ochii închişi.

— Mashallah! au izbucnit în urale. Shahbas! Bravo! Cei doi paznici fluierau şi râdeau. Talibanul îmbrăcat în alb îşi mişca capul în ritmul muzicii, cu gura pe jumătate deschisă într-o grimasă de lăcomie.

Sohrab dansă în