M-am uitat la Farid care mă aştepta în maşină şi am mormăit: „Mă întorc”, fără să fiu deloc sigur de asta.

Bărbaţii înarmaţi m-au percheziţionat atent, pipăindu-mă chiar şi între picioare. Unul a zis ceva în paştună şi au început amândoi să chicotească. Apoi mi-au dat drumul înăuntru şi m-au condus de-a lungul unei peluze foarte îngrijite, a unui rând de muşcate şi a unui gard viu pitic care mărginea zidurile casei. Departe, în celălalt capăt al curţii, lângă fântână, se zărea o veche pompă manuală. Mi-am amintit de casa lui Kaka Homayoun, din Jalalabad, care avea şi ea o fântână cu pompă, exact ca asta, şi mi-am mai amintit de Fazila şi Karima, gemenele inseparabile. Îmi plăcea să arunc pietricele în fântână şi să ascult cum fac „pleosc”.

Am urcat câteva trepte şi am pătruns într-o clădire spaţioasă, cu foarte puţine decoraţiuni. Am traversat holul – unul dintre pereţi era împodobit cu un steag afgan cât toate zilele –, apoi bărbaţii aceia m-au condus pe nişte scări, într-o încăpere unde erau două canapele identice, de culoarea mentei şi un televizor cu ecran uriaş, în colţul cel mai îndepărtat al camerei. Un covor de rugăciune care înfăţişă o Meccă uşor alungită era bătut în cuie pe unul dintre pereţi. Cel mai în vârstă dintre cei doi bărbaţi mi-a făcut semn cu patul puştii spre canapea. M-am aşezat. Au ieşit din cameră.

Am pus picior peste picior. Mi le-am întins. Mi-am pus mâinile asudate pe genunchi. Oare asta mă făcea să par speriat? Mi le-am împreunat, apoi am decis că aşa e chiar mai rău, aşa că le-am încrucişat la piept. Sângele îmi bubuia în tâmple. M-am simţit ciudat de singur. Gândurile mi se roteau prin minte, dar aş fi preferat să nu gândesc deloc, pentru că o parte din mine, cea responsabilă cu bunul-simţ, ştia că fac o nebunie. Eram la mii de kilometri distanţă de soţia mea, aşteptând, într-o încăpere ca o celulă, să vină un bărbat pe care îl văzusem omorând două persoane chiar în ziua aceea. Era o nebunie. Mai rău, un lucru cu totul necugetat. Exista o probabilitate destul de mare să o transform pe Soraya într-o biwa – văduvă, la treizeci şi şase de ani. „Ăsta nu eşti tu, Amir“, – zicea o parte din mine. „Tu nu eşti îndrăzneţ. Aşa te-ai născut. Şi nici nu e un lucru aşa de rău, pentru că ceea ce te salvează este tocmai faptul că nu te-ai minţit niciodată în privinţa asta. Nu în privinţa asta. Nu-i nimic rău în a fi laş, dacă asta înseamnă să fii şi prudent. Dar când laşul uită cine e… Dumnezeu să-l ocrotească!”

Lângă canapea era o măsuţă de cafea. Măsuţa avea picioare în formă de x, iar locul unde se intersectau picioarele era întărit printr-un inel metalic susţinut de şuruburi. Oare unde mai văzusem o masă ca asta? Unde? Apoi mi-am amintit: în ceainăria aglomerată din Peshawar, în noaptea aceea când ieşisem să mă plimb. Pe măsuţă era un platou cu struguri negri. Am luat o boabă şi mi-am îndesat-o în gură. Trebuia să îmi ocup timpul cu ceva, orice, ca să nu mai aud vocea aceea din capul meu. Boaba era dulce. Am mai luat una, fără să ştiu că era ultima îmbucătură de hrană solidă pe care aveam să o mai mănânc multă vreme de atunci înainte.

Uşa s-a deschis şi cei doi bărbaţi înarmaţi au revenit, încadrându-l pe talibanul înalt, în alb, care purta încă ochelarii negri ca ai lui John Lennon. Cu umerii lui largi, părea un soi de guru mistic al mişcării New Age.

A luat loc în faţa mea şi şi-a pus mâinile pe braţele scaunului. O lungă perioadă de timp nu a scos nici un sunet. Stătea pur şi simplu acolo, privindu-mă, bătând darabana cu o mână pe tapiţeria scaunului, iar cu cealaltă învârtind nişte mătănii turcoaz. Acum purta o vestă neagră peste cămaşa albă şi un ceas de aur. Am zărit o pată de sânge pe mâneca lui stângă. Faptul că nu se schimbase de haine după execuţia din ziua aceea mi s-a părut morbid şi fascinant în acelaşi timp.

La răstimpuri egale, mâna liberă plutea prin aer cu o mişcare ascendentă, iar degetul mare atingea ceva invizibil. Făcea mişcări uşoare în sus şi în jos, într-o parte şi în alta, de parcă mângâia un animal de casă nevăzut. Una din mâneci i se ridică, dezvelindu-i antebraţul şi atunci am văzut urmele – le mai văzusem la vagabonzii din San Francisco ce îşi făceau veacul pe aleile întunecate din oraş.

Pielea îi era mult mai palidă decât a celorlalţi doi bărbaţi, aproape la fel de albă ca hârtia, şi câteva picături de transpiraţie îi străluceau pe frunte, chiar la marginea turbanului negru. Barba, lungă până la piept, ca a celorlalţi, era şi ea mai deschisă la culoare.

— Salaam alaykum, mi-a zis.

— Salaam.

— Acum poţi să te descotoroseşti de chestia, mi-a zis.

— Poftim?

A făcut un semn cu mâna şi unul dintre indivizii înarmaţi a venit spre mine. „Pârrrrr” – dintr-o dată, obrajii au început să mă usture de parcă mi-ar fi luat foc, iar talibanul a început să se joace cu barba mea falsă, aruncând-o în sus şi în jos şi hlizindu-se. Şeful a rânjit şi el:

— Una dintre cele mai bune pe care le-am văzut în ultima vreme, zău! Nu credeţi?

Îşi pocnea degetele, după un ritm numai de el ştiut:

— Ei, cum te-ai distrat la spectacolul de astăzi, Inshallah?

— Asta era? Spectacol? am zis, masându-mi obrajii şi sperând că vocea nu îmi va trăda explozia de teroare pe care o simţeam în interior.

— Justiţia publică este cel mai mare spectacol din lume, prietene! Dramă. Suspans. Şi, cel mai bun lucru, educă masele.

A pocnit scurt din degete. Cel mai tânăr dintre cele două gărzi i-a aprins ţigara. Talibanul a râs. Apoi a mormăit ceva în barbă. Mâinile îi tremurau şi aproape că a scăpat ţigara.

— Dar dacă voiai un spectacol adevărat,